Cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Dr. Laurențiu Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, în data de 15.01.2026, a avut loc Ședința Administrativă a preoților din Protopopiatul Ortodox Român Sibiu.
După rugăciunea de început, părintele protopop Ioan Coșa a deschis ședința mulțumind tuturor preoților pentru implicarea în activitățile liturgice și social-filantropice desfășurate pe tot parcursul anului 2025, precum și în perioada sărbătorilor Nașterii și Botezului Domnului.
Părintele protopop i-a prezentat apoi, pe noii preoți care au fost numiți în cadrul Protopopiatului Sibiu: pr. Voicu Petre-Laurențiu – noul paroh la Parohia Nașterea Sf. Ioan Botezătorul II, pr. Condurache Adrian – noul paroh la Parohia Sibiu Inferior VIII, pr. Ghincea Gheorghe-Marinică – noul preot de caritate la Spitalul Județean Sibiu și pr. Palade Constantin – noul preot slujitor la Parohia Șelimbăr II.
În continuare, s-au făcut comunicări de ordin administrativ din partea Centrului Eparhial, fiind dezbătute și lămurite noile reglementări cu privire la gestiunea financiar-contabilă a parohiilor.
Invitați la această întâlnire au fost pr. prof. dr. Vasile Mihoc – vicar cultural onorific al Arhiepiscopiei Sibiului și invitatul special, pr. prof. dr. Dorin Oancea, erudit profesor la Facultatea de Teologie Sf. Andrei Șaguna din Sibiu, la disciplinele Istoria şi filosofia religiilor și Apologetică, căruia majoritatea preoților prezenți am avut privilegiul de a-i fi studenți.
Părintele profesor a susținut prelegerea cu titlul ”Sfinți cunoscuți și necunoscuți, respectiv sfinte cunoscute și necunoscute de ieri și de azi,” subiectul fiind încadrat în tematica anului 2026, ca An omagial al pastorației familiei creștine și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar (mironosițe, mucenițe, cuvioase, soții și mame).
Din cuvântul părintelui profesor amintim următoarele:
”Omul de la bun început este chemat la sfințenie, să fie sfânt și sfințenia aceasta atotcuprinzătoare spre care este chemat, se numește pe de o parte comuniune cu Dumnezeu în întoarcere directă spre Dumnezeu și în întâlnirea cu Dumnezeu în sine însuși, în ceilalți oameni, în toate celelalte făpturi. Această întâlnire cu Dumnezeu este gândită de la bun început ca un proces, nu este un dat din prima secundă, după cum ne spune cu limpezime cartea sfântă, în sensul că omul parcurge un traseu, e chemat să parcurgă un traseu destul de lung și în care e chemat să fie în permanență în comuniune cu Dumnezeu.
După cum știm, acest deziderat fundamental nu s-a realizat… și omul s-a confruntat cu propria-i cădere, cu păcatul, care a produs un fel de rupere a ceea ce trebuia omul să dea lui Dumnezeu și celorlalți. Termenul pe care eu îl folosesc de obicei fiind parțializarea comuniunii. În ipostaza căderii toate cele create sunt sacralizate într-un mod greșit, primesc ceva din ceea ce este specific întâlnirii cu Dumnezeu, le primesc într-un mod ilegitim. Același lucru se întâmplă și în toate celelalte zone de comuniune ale omului, inclusiv în raport cu celelalte făpturi. Ceea ce se acordă de pildă unui animal, unei plante, o cinstire de tip omenesc, ca și cum ar fi vorba despre un om, iar în același timp este luat din comuniunea care este specifică ei ca plantă sau ca animal și așa mai departe. Și rezultă de aici o distorsionare profundă a întregii realități umane, o distorsionare care nu poate fi sub nicio formă depășită, iar aspectul acesta a fost lămurit în biserică din în secolele IV-V, în legătură cu erezia lui Pelagius, care susținea că unii oameni sunt suficient de drepți încât să ajungă la comuniune desăvârșită cu Dumnezeu și care nu au nevoie de lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos.
Însă, ceea ce doresc să subliniez este că Domnul Iisus Hristos realizează sfințenia pe de o parte, în mod integral fiindcă este Dumnezeu și în același timp, o realizează la nivel uman, iar lucrul acesta este important de menționat, deși uneori avem tendința să o trecem cu vederea pentru că suntem copleșiți, firește, de faptul că ne întâlnim cu Dumnezeu însuși, dar să nu uităm că la începutul lucrării Domnului Iisus Hristos se găsește ispitirea, iar la sfârșitul lucrării sale înainte de răstignire, în grădina Ghetsimani avem umanitatea în întregimea ei spunând: „Dacă se poate treci de la mine paharul acesta.” În felul acesta ne găsim în mijlocul acestei condiții umane pentru toate timpurile și care își găsește această centralizare în actul răstignirii și în sentimentul acela copleșitor, când Domnul Iisus Hristos își aruncă spre cer întreaga-i suferință și spune: „Dumnezeule, Dumnezeule, de ce m-ai părăsit?” Ei bine, tot acest parcurs, de fapt, recuperează în întregime, din punctul nostru de vedere, tot ceea ce am spus înainte ca fiind parțializarea comuniunii dintre Dumnezeu și om și orice posibilă falsă sacralizare”.
Părintele profesor a accentuat în mod deosebit această ”modalitate a Domnului de a exprima dependența esențială a făpturii, de lucrarea Părintelui Ceresc. „Dar nu cum voiesc eu, ci cum voiești tu.” Omul se parțializează prin căderea în păcat, se autonomizează în raport cu Dumnezeu. Nu-l mai vede pe Dumnezeu ca Inițiatorul tuturor momentelor existenței, inclusiv ale existenței sale proprii, ci în anumite zone, nu în toate, se consideră deja de acuma stăpân pe situație, aș zice autonom. Ei bine, tocmai asta dispare de la Domnul Iisus Hristos și în felul acesta realizează ceea ce noi în teologie spunem asemănarea desăvârșită a omului cu Dumnezeu. Ei bine, sfințenia despre care vorbim atunci când ne referim la sfinți sau la sfinte, este una care are legătură exact cu lucrarea Domnului Iisus Hristos.
Dumnezeu îi dă omului o sarcină să crească, să se înmulțească, să stăpânească pământul. Stăpânirea pământului înțeleasă nu ca o lucrare arbitrară în folos propriu, ci ca o slujire a creației, deci o slujire a creației care are menirea să aducă fiecare făptură la stadiul ei maxim spre care a fost gândită de Dumnezeu. În privința aceasta mitropolitul Ioan Zizioulas, spunea că omul este chemat să fie preot al creației, cu alte cuvinte practic, să slujească creația de așa manieră încât să se apropie de finalitatea ei în desăvârșire, dar el face aceasta împreună cu Domnul Iisus Hristos.
Unul singur a fost Sfânt pe lumea aceasta și asta corespunde firește unei mărturisiri liturgice pe care o facem la fiecare Sfântă Liturghie: „Unul singur este Sfânt, unul singur este Domnul Iisus Hristos!” și anume spunem exact care este esența sfințeniei: „Întru preamărirea lui Dumnezeu Tatăl, Amin.” Așa să fie, aceasta este centralizarea!
Dacă privim cu atenție asupra vieții sfinților, observăm că preocupările lor sunt extrem, extrem de variate. De pildă, nu avem doar sfinți monahi, nu avem doar sfinți martiri… Avem de multe ori sfințenia, în lucrurile cele mai banale imaginabile.
Este potrivit de amintit aici viața Sfântului Antonie, în viziunea Sfântului Atanasie cel Mare, despre întâmplarea cu cizmarul din Alexandria: pe de o parte, îl avem pe Sfântul Antonie care își dedică întreaga viață desăvârșirii și luptei împotriva ispitelor, luptei conștiente împotriva ispitelor, a frământărilor sale interioare, iar pe de altă parte, îl avem pe acest cizmar. Acest cizmar care nu face nimic deosebit, dar își vede de treaba lui. Își vede de hrănirea familiei lui, își vede de hrănirea nevoiașilor din jurul lui și așa mai departe. Și în felul acesta, de fapt, episodul care pare cumva aproape anecdotic doar capătă o semnificație uluitoare pentru că ne arată în ce măsură realmente suntem cu toții chemați la sfințenie, indiferent de ce nivel al pregătirii teologice, al disponibilității pentru renunțarea la absolut orice, așa cum îl avem în chinul monahal. Avem așadar un exemplu în viața Sfântului Antonie că și cel mai umil, și la o primă vedere cel mai neînsemnat dintre cei cu care ne întâlnim poate să trăiască sfințenia din plin. Acest cizmar nu figurează în rândul celor canonizați ca atare, nu-i știm numele și nu-i știm cine știe ce lucrări deosebite, sau cine știe cu ce daruri deosebite care a fost înzestrat de Dumnezeu, ca să arate cumva spre ce suntem chemați și unde n-am ajuns, dar vom ajunge”.
Părintele profesor a subliniat apoi că ”sfinții canonizați nu sunt niște oameni răsplătiți pentru faptele lor, pentru jertfa lor și pentru tot ce-au făcut. A fi canonizat nu înseamnă a fi răsplătit, ci este de fapt o punere în fața noastră pe de o parte, ca să avem în față neîncetat nu doar imaginea, dar însuși o persoană model, și având-o în fața noastră să putem comunica cu ea și să ne fie de ajutor”.
În acest context al sfinților necunoscuți, părintele protopop a amintit de părintele Straja Ștefan, vrednic preot sibian din veacul trecut care a făcut 20 de ani de închisoare, în timpul regimului ateu. Cu toată suferința îndurată în cei 20 de ani de detenție, după anul 1989 nu a avut niciun gând de răzbunare față de cei care i-au pricinuit atâta suferință. Un astfel de gest, de atitudine este ruptă din aureola sfinților.
Mulțumind părintelui profesor pentru prezența în mijlocul preoților și pentru nuanțele profunde evocate în cadrul prelegerii, părintele protopop a asociat evenimentul cu semnificația zilei de 15 ianuarie, fiind Ziua Culturii Naționale, care marchează totodată și aniversarea nașterii poetului național Mihai Eminescu – un stâlp al identității noastre naționale.
Autor: pr. Mihail Borza



