A devenit deja o frumoasă tradiție sibiană ca în prag de toamnă ÎPS Părinte Mitropolit Laurențiu al Ardealului să facă fiilor săi duhovnicești, profesori de teologie, preoți și credincioși ortodocși, frumoase și ziditoare surprize. Pentru ÎPS Sa și pentru mitropolia șaguniană a Sibiului toamna e un anotimp fast și bogat, deloc nostalgic, aflat sub semnul împlinirilor și rodniciei. La împlinirea a șaptezeci și cinci de ani de viață închinată din adolescență lui Hristos și Bisericii Lui prin cincizeci și trei de ani de preoție și douăzeci și șase de ani de arhierie, ÎPS Sa ne oferă cu acest prilej aniversar un dublu mănunchi de înmiresmate flori duhovnicești. Adună binevenit între copertele a două noi cărți dublul ciclu a câte douăzeci și șase de cuvinte pastorale rostite direct sau prin gurile preoților tuturor credincioșilor din Episcopia Caransebeșului și din Arhiepiscopia Sibiului în sfertul de veac de slujire arhierească cu prilejul momentelor centrale ale ciclului liturgic al Anului Domnului și ne cheamă pe toți să conștientizăm și să fructificăm „darurile Nașterii și Învierii Domnului nostru Iisus Hristos”.
Nu e carte ca altele. Mai ales sau în primul rând pentru că, explicând într-un context euharistic și liturgic misterul Întrupării și misterul pascal al morții și Învierii lui Hristos Iisus Domnul, episcopul este în Biserica Sa teologul prin excelență. Că episcopul este cel care revarsă plinătatea harului asupra credincioșilor la Liturghie și e păstorul și învățătorul prin excelență al turmei lui Iisus Hristos e o realitate întemeietoare în Biserica Ortodoxă Biserica Tradiției apostolice și a sfinților Apostoli, cea care a păstrat neschimbată până în zilele noastre Evanghelia Domnului primită și transmisă de aceștia. Fiindcă prin episcopii lăsați drept urmași de apostoli își păstrează, perpetuează și actualizează Ortodoxia până la sfârșitul veacurilor apostolicitatea. Apostolii sunt însă prin excelență martorii Învierii lui Hristos (cf. FA 1, 22), iar în aceasta culminează revelația și iconomia mântuitoare a lui Dumnezeu în Fiul Său începută la Întrupare: sfatul din veci, taina cea mare ascunsă din veac în Dumnezeu și făcută cunoscută prin Biserică, plinătatea Sa, ca toată lumea să se umple de plinătatea iubirii lui Hristos dincolo de orice cunoaștere (cf. Ef 3, 9-21).
Întreagă această dinamică Domnul Iisus Hristos a descoperit-o apostolilor în marea omilie, care e cuvântarea de la proto-euharistia Cinei de Taină, unde dezvăluie apostolilor întristați și derutați sensul despărțirii lor iminente: „Am ieșit de la Tată și am venit în lume – prin Întrupare –, iarăși las lumea și – prin Cruce și Înviere – mă duc la Tatăl” (In 16, 18), în a Cărui casă „Mă duc să vă gătesc loc, și iarăși voi veni – prin Înviere – și vă voi lua la Mine, ca să fiți unde sunt Eu” „și unde Mă duc Eu voi știți, și știți și calea” (In 14, 2-4). Calea pe care apostolii nu o știau însă atunci, pentru că nu o acceptaseră încă – o vor accepta după Înviere – era calea Crucii. Calea jertfei pe care Iisus Însuși le-o arătase mai înainte la Cină făcându-i părtași sacramental la Trupul Său cel frânt și Sângele Său vărsat pentru mulți și devenite de atunci locul prin excelență al venirii și prezenței Sale între oameni în Duhul Sfânt. Euharistia e locul în care Iisus Se face mereu prezent ca Arhiereu veșnic, cum se descoperă în Evanghelia după Ioan în formidabila Sa ultimă rugăciune care încheie Cina deschizând-o spre Cruce și Înviere. Înainte de a intra în grădina Ghețimani, Mântuitorul se roagă Tatălui și rugăciunea Sa are – asemenea actelor arhiereului din Cortul sfânt și apoi de la Templul din Ierusalim în ziua Ispășirii (Lv 16) – trei direcții: Iisus se roagă Tatălui pentru Sine Însuși, pentru apostolii Săi, dar și pentru toți cei care vor crede în El prin apostoli și urmașii lor. Vorbind despre apostoli, spune Tatălui: „Cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și ei au crezut că Tu M-ai trimis” (In 17, 8). Apostolii sunt cei care vor crede asemenea ucenicului iubit că Iisus nu e un simplu învățător sau filozof ori doar un făcător de minuni. Este Cuvântul lui Dumnezeu și Fiul veșnic al Tatălui, Care era dintru început la Dumnezeu, prin Care s-au făcut toate, în Care era viața lumii și lumina oamenilor (cf. In 1, 1-4), și Care S-a făcut trup și și-a făcut sălaș între noi (In 1, 14), și în acest trup al Său răstignit și înviat vrea să rămână cu noi până la sfârșitul veacurilor într-o comuniune de iubire veșnică, care e lumina și viața lui Dumnezeu. O lumină și o viață dumnezeiască în care toți cei care cred în Hristos ca Fiu veșnic al Tatălui intră prin Duhul Sfânt prin luminarea Botezului și Masa euharistică a împărtășirii de Trupul și de Sângele Domnului.
Fiindcă Iisus n-a venit și a plecat lăsându-ne niște cuvinte, o învățătură sau o carte, pe care să le studiem, înțelegem și explicăm noi înșine singuri cum credem sau ni se pare – cum a făcut Moise cu Legea Domnului studiată și interpretată de către farisei și de rabinii Talmudului. Ci Iisus Însuși este Cel care ne explică cuvintele Scripturii, cum ne arată în mod exemplar finalul Evangheliei după Luca. În contextul euharistic al altor mese Iisus Hristos Cel Înviat face El Însuși de două ori pentru apostolii derutați de răstignirea Sa exegeza cuvintelor Scripturii Vechi. Mai întâi celor doi ucenici în drum spre Emaus, cărora le spune iritat: „O, nepricepuților și zăbavnicilor cu inima ca să credeți toate câte le-au spus profeții! Nu trebuia oare ca Hristos/Mesia să pătimească acestea și să intre în slava Sa? Și începând de la Moise și de la toți profeții le-a tâlcuit din toate Scripturile cele despre El” (Lc 24, 25-27). Și în aceeași seară încă o dată celor veniți împreună cu restul apostolilor în Ierusalim: „Și a mâncat înaintea lor și le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi! Și atunci le-a deschis mintea să înțeleagă Scripturile și le-a zis că așa este scris și așa trebuie să pătimească Hristosul/Mesia și să învieze din morți a treia zi, și în numele Lui să se propovăduiască pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim. Voi sunteți martorii acestora” (Lc 24, 43-48).
Prezidând in persona Christi Euharistiile Bisericii, apostolii și urmașii lor – episcopii și preoții și profesorii delegați de aceștia – sunt între cele două învieri – cea a lui Hristos și cea universală – teologii prin excelență ai Bisericii, cei care explică autorizat cuvintele lui Dumnezeu date lor, în inima cărora se află Întruparea și Învierea lui Hristos, ca maximă revelare a misterului iubirii divine supreme dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Taină concretizată sacramental în Taina dumnezeieștii Liturghii, actualizare și prelungire a Întrupării și Învierii lui Hristos prin prezența personală și eclezială a lui Iisus Hristos Cel Întrupat și Înviat. Cum spunea exact și provocator filozoful francez Jean-Luc Marion[1], în condițiile în care adevăratul loc al teologhisirii este „situl euharistic”, adevărații teologhisitori sunt episcopii și sfinții: „În teologie singurul care știe despre ce vorbește este sfântul și singurul care știe de unde vorbește e episcopul” – sfinții în virtutea botezului actualizat în viața duhovnicească, iar episcopii în virtutea hirotoniei care face din ei urmași ai apostolilor.
În acest sens, un mod privilegiat astăzi, ba chiar modul prin excelență de exercitare continuă a acestui magisteriu teologic și apostolic al episcopilor este cel al cuvintelor pastorale anuale adresate ca părinte duhovnicesc tuturor credincioșilor, fiii săi sufletești, cu prilejul celor două momente centrale ale Anului Domnului care sunt Liturghiile solemne de Nașterea și Învierea Domnului – cele două capete de drum ale călătoriilor spre Hristos pe calea strâmtă a postirii și pocăinței.
După ce acum câțiva ani ne-a dat un minunat ghid de călătorie în Postul Mare ca pelerinaj spre Înviere, „de la exilul păcatului la Masa Împărăției” (2016-2017), ÎPS Părinte Laurențiu ne oferă acum în cele de două ori douăzeci și șase de cuvinte despre „darurile Nașterii” și „darurile Învierii” Domnului tot atâtea onorante și binevenite tâlcuiri ale prezenței tainice a lui Iisus Hristos Cel Întrupat și Înviat în mijlocul Bisericii în timpurile noastre. Face asta cu chemarea și darul lui Dumnezeu care sunt ale sale. A fost voia Providenței ca la început de veac și mileniu nou în persoana ÎPS Sale să urce în tronul Mitropoliei șaguniene a Ardealului – în condiții de cumpănă pentru moștenirea șaguniană, dar și de biruință prin actul canonizării din 2011 – din nou un profesor de teologie și pentru prima dată un liturgist. Pentru viața bisericească și teologică ortodoxă transilvană un semn de revenire în matcă și înnoire prin revenire la izvoarele autentice ale Ortodoxiei liturgice și patristice sub semnul mistagogiei. Pastoralele mitropoliților Ardealului din cei o sută de ani ai României Mari poartă amprentele distincte atât ale personalităților ierarhilor, cât și ale semnelor vremilor în care aceștia i-au păstorit pe ortodocșii ardeleni. Cele ale mitropolitului Nicolae Bălan (1920–1955) reflectă conștiința teologică a dogmatistului și ctitorului unei școli teologice sibiene de anvergură europeană, dar și a angajamentului luptătorului național în crizele epocii interbelice. În deceniile lungi și opresive ale totalitarismului comunist, credincioșii ortodocși ardeleni au rezistat spiritual în Ortodoxia părinților lor încurajați de pastoralele biblistului Nicolae Colan (1957-1967), ale moralistului Nicolae Mladin (1967-1981) și ale scriitorului, ecumenistului și apologetului Antonie Plămădeală (1981-2005).
Chemat la arhierie în 1996, în primii ani ai noului climat de libertate post-decembrist, episcopul Caransebeșului și, din 2005, mitropolitul Ardealului Laurențiu a traversat în păstorirea sa arhierească aproape în integralitate deceniile de speranțe, dar și de criză ale erei postcomuniste din istoria României, ani marcați de provocări dramatice la adresa identității creștine ortodoxe și naționale a românilor sub impactul societății de consum generalizate și a emigrației masive. Cu impact masiv asupra familiei, a memoriei și identității creștine și naționale. Răspunsul la aceste grave probleme arhipăstorul liturgist al ardelenilor îl vede în revenirea la Iisus Hristos transmis în izvoarele liturgice și patristice ale Ortodoxiei, autentice cum arată o simplă privire asupra sumarului. Așa pastoralele înmănuncheate în acest dublu buchet au toate un caracter specific de mistagogie liturgică și patristică. Taina Nașterii și Învierii Domnului este tâlcuită explicând formulări biblice, imnografice, iconografice și patristice clasice – domină aici sfântul Grigorie Teologul, inspiratorul în omiliile sale celebre al unor expresii și imne clasice create în cinstea acestor sărbători de sfinții Ioan Damaschinul și Cosma Melodul. În toate ÎPS Sa învață drept cuvântul Adevărului unic al Ortodoxiei apostolice și patristice și ne cheamă pe toți la înnoirea vieții în duhul de viață al acestui Adevăr împărtășit tuturor celor de pășesc pe Calea liturgică și duhovnicească a lui Hristos Cel Întrupat și Înviat în puterea Duhului Sfânt.
Toate aceste minunate tâlcuiri prin care suntem inițiați tot mai adânc în taina lui Hristos își vor atinge scopul transformator când vor fi citite nu ca o simplă carte. Ele se cer meditate adăugând la citire o rugăciune vie și o evlavie lucrătoare de virtuți și o participare tot mai intensă la viața duhovnicească a Bisericii. Doar așa ele vor rodi viață nouă și ele ne vor sfinți și zidi atât pe fiecare din noi, cât și corpul întreg al Bisericii, pe care-l alcătuiesc toți cei botezați și împărtășiți care duc o viață demnă de taina pascală aflată în miezul acestor Sfinte Taine. Atunci se va împlini și rugăciunea arhierească a lui Hristos și arhieria apostolilor și a urmașilor lor, episcopii, al cărei scop este ca, luminați de aceștia, să ne unim cu Dumnezeu Cel Unul în Treime și unii cu alții în unitatea iubirii care să facă lumea să creadă și să se înnoiască prin credință în Hristos și Duhul Sfânt.
Acum, în prag de toamnă a roadelor, la un nou popas aniversar, ÎPS ne face din nou el însuși în acest dublu volum un dar din „darurile Nașterii și Învierii” lui Hristos Domnul. Recunoscători părintelui nostru pentru osteneala tâlcuirii lor neobosite, prin care conduce an de an tot mai adânc în taina lui Hristos pe ortodocșii sibieni și ardeleni, și mulțumindu-i prin viețile noastre, Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l păzească ani buni în pace, sănătos, îndelungat în zile, drept învățând cuvântul Adevărului spre luminarea, zidirea și bucuria noastră, a tuturor. Întru mulți ani, ÎPS Părinte Laurențiu!
[1] Dieu sans l’être, Paris, 1982, 19912, p. 218.
Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr.
