Duminicile Postului Mare ne călăuzesc și ele spre Înviere prin accentuarea ortodoxiei și ortopraxiei credinței noastre. În prima duminică, numită a Ortodoxiei, se comemorează biruința asupra iconoclaștilor la Sinodul de la Constantinopol din 843, iar duminicile următoare ne oferă modele de trăire a dreptei credințe prin Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Scărarul și Sfânta Maria Egipteanca.
În Duminica Ortodoxiei, Sfânta Biserică ne oferă un element esențial al identității noastre ortodoxe: cultul sfintelor icoane. Timp de peste un secol, unii împărați bizantini au dus un aspru război împotriva icoanelor Mântuitorului Hristos, ale Maicii Sale și ale sfinților Lui, au condus persecuții împotriva credincioșilor, monahilor, teologilor și clericilor care le venerau și le apărau, văzând în ele dovada reală a Întrupării lui Dumnezeu și a mântuirii oamenilor. Era atacată nu doar dogma centrală a Bisericii – Întruparea –, ci și spiritualitatea ortodoxă, adică împreună-lucrarea omului cu harul ceresc, efortul omului de asemănare cu chipul luminos al Domnului Hristos, precum și modul concret al prezenței Bisericii în lume. Împărații iconoclaști doreau un creștinism secularizat, subordonat statului și controlat direct de puterea imperială. Represiunile lor s-au lovit însă de rezistența tenace, până la martiriu, a credincioșilor, călugărilor, teologilor și ierarhilor de seamă ai vremii. Aceștia au știut să apere nu doar legitimitatea teologică și duhovnicească, ci și sensul autentic creștin al prezenței Bisericii în societate. Apărătorii sfintelor icoane, chiar cu prețul vieții, au arătat că Biserica adevărată este cea care împărtășește oamenilor „taina dreptei credințe”, după mărturia Sfântului Pavel, care zice: „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între oameni; a fost crezut în lume și S-a înălțat întru slavă” (I Timotei 3, 15-16).
Posibilitatea reprezentării iconografice a Domnului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, are ca temei cunoașterea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a arătat lumii prin Întrupare. Temeiul hristologic al icoanei ni-l oferă Sfântul Evanghelist Ioan, care spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-2). Același adevăr desăvârșit îl exprimă în chip deosebit și Sfântul Vasile cel Mare, în textul anaforalei care-i poartă numele: „Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit prin Însuşi Fiul Tău Care (…) pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă asemenea chipului slavei Sale”[1]. Iar Sfântul Ioan Damaschin mărturiseşte în același sens: „Icoană vie, naturală şi întru totul asemenea Dumnezeului nevăzut este Fiul, Care poartă în El Însuşi pe Tatăl în întregime, fiind asemenea în totul cu El, deosebindu-Se însă în aceea că este cauzat, adică născut din Tatăl”[2].
Ortodoxia înseamnă arătarea și mărturisirea iubirii lui Dumnezeu cel Atotmilostiv, Care devine Om adevărat, pentru ca pe noi să ne îndumnezeiască, să ne sfinţească. Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut și veşnic a luat trup pământesc, ca nouă să ne dăruiască duh ceresc, S-a coborât la noi, pe pământ, pentru a ne înălţa pe noi la ceruri, S-a împărtăşit de viaţa noastră amestecată cu moartea, ca să ne dăruiască viaţa Lui cea fără de moarte. Acest adevăr dumnezeiesc îl vedem în icoană. În icoană noi nu pictăm doar trupul lui Hristos văzut cu ochii trupeşti, ci pictăm şi slava Sa, sugerată de nimbul de lumină al icoanei și de aureola sfințeniei celor zugrăviți. Pictăm deodată trupul care a fost văzut cu ochii trupeşti, dar şi slava sau lumina necreată care nu se vede cu ochii trupeşti, ci numai cu ochii credinţei. Fiecare icoană ortodoxă reprezintă o „evanghelie” pictată, care ne cheamă la rugăciune tainică, la comuniune „în duh și adevăr” cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu sfinţii Lui.
Cultul sfintelor icoane, consemnat în Biserica primară și proclamat la Sinodul din 843 de la Constantinopol, păstrat cu sfinţenie de Biserica Ortodoxă, este cel care ne ajută să păstrăm cu fidelitate icoana Dumnezeului-Om și a Omului-Dumnezeu, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Icoana este „fereastră spre Împărăţia Cerurilor” și prin ea, ca și prin celelalte forme ale cultului, arătăm, în mod concret, realitatea prezenţei continue a Mântuitorului Hristos în mijlocul nostru, prin Taina Bisericii. Preluând icoana Domnului Hristos, transmisă nouă de Sfinţii Apostoli, în calitate de martori oculari a ceea ce au văzut cu ochii lor și au auzit cu urechile lor, ne păstrăm identitatea ortodoxă a credinţei, mărturisind continuu că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), din iubirea Sa nemărginită, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, așa cum mărturisim în Crez.
[1] Liturghier, EIBMBOR, 2012, p. 250.
[2] Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 45.
