Înaltpreasfinţitul Părinte Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, a săvârşit slujba Deniei din vinerea celei de-a 5-a săptămâni a Postului Mare în Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Sibiu. Alături de ierarh s-au aflat cadre didactice de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna” din Sibiu şi slujitori ai Catedralei mitropolitane.
Credincioşii au participat în număr mare la slujba Deniei Imnului Acatist pentru a se pregăti duhovniceşte pentru continuarea postului şi a urcuşului spiritual spre Sfintele Pătimiri şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.
Un cuvânt de învăţătură la finalul Deniei a fost rostit de pr. prof. univ. dr. Constantin Necula.
„Ne amintim de o dimineață, de o dimineață fără de sfârșit. Suntem în data de 7 august 626, pe țărmul Bosforului de astăzi, golful dinaintea Constantinopolului de odinioară. Groaza și supărarea oamenilor este fără schimbare. De câteva zile, oștirile persane vin pe corăbii, de departe, într-un număr atât de mare încât nu puteau fi numărate, sau cum aveau să zică despre cei ce atacau Moldova lui Ștefan cel Mare: «câtă frunză și iarbă». Iar în alianța dintre perși și avari, părea că poporul lui Constantin cel Mare, acela al creștinilor lui Hristos, avea să piară. Nu mai era niciun sprijin omenesc. Toate alianțele lui Heraclie, împăratul general cu mari victorii la activ, dar de fiecare dată un pic prea îndrăzneț în cele ale luptei, părea că este învins. Oamenii au ieșit din case purtând icoane, iar Biserica, condusă de Patriarhul Serghie, purta o bucată din lemnul Sfintei Cruci, icoana chipului celui binecuvântat al lui Hristos (ce fusese dată în dar de Ibas al Edesei), iar mai presus de toate purtau cu ei icoana Maicii Domnului. Nădăjduiau că dinspre ea vine izbăvirea. Ea era împărăteasa și doamna cetății. Cântaseră dinspre ea acesteia în repetate rânduri atunci când necazul, și foamea, și supărarea, și războiul, și seceta, și prea multa ploaie înfruntau cetatea. De fiecare dată alergau la Maica Domnului, pentru că, în sine, Constantinopolul îi era facerea pământească a împăratului Constantin, dar era și facerea cerească a Fecioarei Maria, mama Împăratului Hristos. În dimineața aceea, însă, părea că nimeni, niciodată, nicio situație nu-i mai putea ajuta pe oameni. Când dintr-o dată, în ciuda seninătății zilei, în ciuda unor nori care nu existau, în ciuda unui soare arzător, s-a aprins o furtună care a pornit corăbiile între corăbii și valurile împotriva corăbiilor. Și tot ce era viață pe mare a dispărut în câteva minute sub ochii poporului din Constantinopol. Creștinii s-au așezat în genunchi și atunci au înțeles cât de mare este taina creștinătății: că Dumnezeu nu-și lasă niciodată oamenii la amar. Nu știm cum s-au rugat înainte, putem bănui. Putem bănui că reluau rugăciunile Bisericii și putem bănui că în dimineața aceea, părinții cetății Constantinopolului vor fi slujit dumnezeiasca liturghie ca și cum ar fi fost ultima din istoria vieții lor. Aveau să trăiască pe aceasta câteva sute de ani mai târziu, atunci când căderea Constantinopolului a fost inevitabilă, voința umană fiind mai mult lipită de alianțe politice decât de alianța cu Dumnezeu. Dar în dimineața aceea nu a fost așa. Din liturghie au plecat să înfrunte moartea și în fața fricii, în fața morții care se vălurea împotriva lor, au avut un singur gând: că Maica Domnului le este pavăz. Și au cântat. Au cântat: «Apărătoare doamnă, pentru biruință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca una care ai stăpânire nebiruită, slobozește-ne din toate nevoile, ca să-ți cântăm: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!». Nu știu dacă vă închipuiți cum sună această cântare de 30.000, de 40.000 de oameni, de 60.000 de oameni. Închipuiți-vă cum sună această cântare în vocea a 60.000 de oameni timp de 1.400 de ani. Timp de 1.400 de ani, Biserica și-a făcut din cântarea aceasta adusă Maicii Domnului imnul de biruință în toate prigonirile.
De ce este așezat acest moment în urcușul duhovnicesc al postului? Nu e ușor de înțeles dacă nu suntem atenți la tot parcursul postului. Suntem între duminica unui sfânt care ne dăruiește o scară ca o cruce și Maria Egipteanca, cea care face din cruce modul de a-și controla viața, de a-și așeza viața la îndemâna lui Hristos. Crucea stă, de fapt, în mijlocul poveștii acesteia, pentru că fără icoana Mântuitorului și fără Cruce, Buna Vestire nu poate fi înțeleasă. Sigur că oamenii au preluat acest «Bucură-te» de la Arhanghel, care îi adresează Fecioarei Maria această rugăciune de a se bucura. Eram în urmă cu vreo 10 ani la o clasă specială dintr-o școală specială de la Suceava și preotul a întrebat copiii: «Cine credeți voi că s-a rugat prima dată la Maica Domnului?». El îndrăznise să gândească la momentul de la Cana Galileii. Și o fetiță care cred că avea 16 ani și era în clasa a șaptea a ridicat mâna și a zis: «Eu știu, eu știu, eu știu!». Și a spus: «Spune». «La Maica Domnului, prima dată, s-au rugat Arhanghelii». Părintele s-a înroșit și a zis: «Las-o… spune-ne de ce crezi asta?». Și a spus: «Părinte, dacă nu ziceau ei «Bucură-te!» și nu se rugau de Maica Domnului să se bucure, n-ar fi avut bucuria, n-ar fi cedat așa și să zică: «Fie mie după cuvântul vostru!»”. «Bucură-te» nu-i doar cântec de slavă, ci e rugăciune. Îți mulțumim că te-ai bucurat, îți mulțumim că ai făcut din bucuria ta începutul mântuirii noastre! Îți mulțumim că acest «Bucură-te» a intrat în inima ta, ți-a dat curajul să admiți că poți să fii Maica lui Dumnezeu Omului. Ți-a dat nădejdea aceasta ca trupul tău să fie veșnic prezent în Biserică prin Trupul Mântuitorului Hristos, ca sângele tău să fie veșnic prezent în Biserică prin Sângele Mântuitorului Hristos. Acatistul ne aduce aminte că Biserica nu este construcția unui haos și niciun accident de genetică dumnezeiască, ci este pur și simplu împlinirea acestui «Bucură-te!». Dacă ne gândim bine, pe Biserică chiar ar trebui să scrie «Bucură-te!», pentru că este starea de trezvie pe care o cere Hristos de la noi. A te bucura înseamnă a fi treaz, a nu trăda niciodată obiectivele, a nu-l lăsa pe Hristos fără răspuns la chemările Sale”, a spus pr. prof. univ. dr. Constantin Necula.
Reporter şi fotografii: Costin Chesnoiu
