a) Iubirea lui Dumnezeu şi încercările vieții;
b) Jugul lui Hristos este uşor şi mântuitor;
c) Laudă şi mulțumire lui Dumnezeu – nu cârtire sau răzvrătire
Cu săptămâna în care suntem, ne apropiem de mijlocul Postului Mare. Putem observa cu câtă înţelepciune ne-a condus Biserica, până acum, pe drumul acesta împreună cu Hristos, pentru câştigarea Împărăţiei Cerurilor. Pentru că noi ştim că suntem călători în lume şi că avem o ţintă precisă pentru drumul călătoriei noastre. În acelaşi timp, în această călătorie nu suntem singuri. Călătorim împreună cu Hristos spre ţinta veşniciei – spre viaţa de dincolo, pentru că atunci când Dumnezeu ne va chema, ne vom întrerupe această călătorie. Vom trece Dincolo, în viața veşnică, pentru ca să ne întâlnim cu cei dragi ai noştri, plecaţi şi ei la vremea rânduită.
Duminica a treia din Postul Mare, este închinată Sfintei Cruci, în cel de-al treilea popas duhovnicesc al călătoriei noastre cu Hristos.
La mijlocul nevoinţelor noastre Crucea mântuitoare devine pentru noi stindardul care ne conduce pe drumul mântuirii. Crucea pe care S-a jertfit Însuşi Hristos devine pentru noi şi pomul cel din mijlocul raiului, care ne aduce viața veşnică. Dacă strămoşii noştri Adam şi Eva, prin nepostirea lor, au mâncat din fructul oprit al pomului celui din mijlocul raiului şi au pierdut raiul, noi, prin postirea şi prin nevoinţa noastră, Îl câştigăm pe Hristos, Hrana cea adevărată şi Mântuitorul sufletelor noastre.
În acelaşi timp, la vremea înjumătăţirii postului, Sfânta Cruce apare pentru noi ca un copac cu ramuri mari sub care noi ne putem adumbri de „arşiţa” nevoinţelor, pentru ca să nu le abandonăm, ci să primim din nou, în trupul şi în sufletul nostru, binecuvântare, forţă şi vitalitate, pentru ca să putem finaliza şi împlini călătoria aceasta împreună cu Hristos.
Sfânta Cruce, păzitoarea şi ocrotitoarea noastră, este scoasă astăzi spre închinare în mijlocul bisericii şi ne va străjui toată săptămâna, amintindu-ne cu anticipare de Pătimirile suferite pentru noi de către Domnului nostru Iisus Hristos, prevestitoare ale măreței Sale biruințe asupra morții, după cum ne îndeamnă cântarea liturgică: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.
a) Iubirea lui Dumnezeu și încercările vieţii
Mântuitorul Hristos, prin întreaga Sa operă de mântuire, este întruparea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu față de om, creatura Sa, pentru ca acesta să-şi poată împlini scopul pentru care a fost creat, asemănarea cu Dumnezeu şi câştigarea vieții celei veşnice.
Pentru împlinirea acestui ideal suprem şi pentru a depăşi toate încercările vieții, Mântuitorul ne adresează astăzi tuturor chemarea: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Chemarea este facultativă! Dumnezeu nu ne mântuieşte cu forţa, de aceea a zis: „Cine voieşte să vină după Mine”, însă aşteaptă ca noi să dorim şi să cerem binecuvântarea şi ajutorul Său. Libertatea ne-a dăruit-o Dumnezeu de când ne-a creat după chipul Său ca per- soane raționale, libere şi capabile de a menține legătura cu Creatorul. Însă, urmarea lui Hristos sau trăirea vieții noastre în Hristos şi cu Hristos, dobândită prin Sfintele Taine ale Bisericii, este singura cale prin care noi ne putem câştiga viața cea veşnică. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).
Iubirea dumnezeiască preamilostivă nu se limitează numai la chemarea de a-L urma pe Hristos, ci ne arată şi calea de urmat, prin împlinirea a două condiții, lepădarea de sine şi luarea crucii.
Prima treaptă în urmarea liberă a lui Hristos este lepădarea de sine. Cel care voieşte să-L urmeze pe Hristos trebuie să se lepede de sine, acordând întâietate trebuințelor sufletului, față de poftele amăgitoare ale trupului, lăsând la o parte tot ceea ce ţine de egoismul său, urmând voia Domnului, păzind poruncile Lui, iubind pe Dumnezeu şi pe semeni. În viața monahală aceasta se numeşte „călcarea voii”. Lepădarea de sine este un act liber de smerenie sfântă, care sporeşte şi înalță demnitatea persoanei, nu o înjoseşte, după cum ne încredințează Mântuitorul, zicând: „…cine se va smeri pe sine se va înălța” (Matei 23, 12). Lepădarea de sine nu este o renunțare la datoriile pe care le avem pentru întreținerea vieții, ci la pornirea păcătoasă de a împlini poftele trupului, acordându-i tot ceea ce e mai „bun” şi, mai ales, atunci când nu este necesar sau chiar în timpul postului.
Toate bunătățile din lumea aceasta sunt darurile lui Dumnezeu şi doar pe El trebuie să-L considerăm Stăpân a toate, nu pe noi înşine.
A doua treaptă a urmării lui Hristos este luarea crucii noastre şi purtarea ei cu mulțumire, urmându-L pe Hristos, Care a purtat Crucea pentru noi şi pentru a noastră mântuire. „Aici crucea – spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel – poate însemna o suferință, neputință, neîmplinire, o încercare, o recunoaştere a limitelor noastre, a finitudinii condiției umane, dar şi o permanentă răstignire între idealul propus și rezultatul obţinut, «căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc» (Romani 7, 19)”.
Purtarea crucii este asumarea a tot ceea ce Dumnezeu ţi-a rânduit ca încercări ale vieții pentru a fi biruite şi unele chiar a fi ispăşite, deşi Dumnezeu nu ne pedepseşte pentru fărădelegile noastre, aşteptând întoarcerea noastră. Suferințele şi necazurile noastre pot veni asupra noastră şi din cauza păcatelor şi greşelilor săvârşite, însă iubirea de oameni a lui Dumnezeu le îngăduie, ca pedagogie dumnezeiască, pentru depăşirea lor şi pentru îndreptarea noastră, spre slava preasfântului Său nume şi mântuirea noastră. Hristos, Care a purtat Crucea pentru noi, nu ne lasă fără de ajutor, ci ne ajută să ne purtăm crucea proprie, care ni se pare uneori greu de purtat. În acest sens este edificatoare următoarea istorioară:
Un părinte nevoitor, dar suferind, se ruga lui Dumnezeu ca să-i uşureze crucea vieții sale, pe care o considera prea grea. Pentru întărirea lui în credință şi în nevoințele spirituale, Dumnezeu S-a milostivit de el şi i-a transmis prin înger, noaptea în vis, să meargă la o biserică din apropiere, înconjurată de un cimitir şi acolo îşi va vedea crucea sa. La intrarea în biserică l-a întâmpinat preotul, care primise şi el înştiințare, şi l-a îndemnat să-şi aleagă din mulțimile de cruci, de diferite mărimi şi din diferite materiale, pe care crede că i-ar fi potrivită să o poarte fără cârtire, mulțumind lui Dumnezeu. Privirea lui s-a îndreptat spre o cruce din lemn, mai uşoară, pe care ar putea să o poarte cu sine toată viața. A fost îndemnat de îndată să citească numele înscris pe acea cruce. Mare i-a fost uimirea când a citit numele său pe acea cruce uşoară. Şi s-a întors îndreptat la ostenelile sale, rugându-L pe Dumnezeu ca să-i sporească suferințele, pentru a dobândi o mai mare răsplată cerească.
Luarea crucii şi urmarea lui Hristos constituie pentru noi singura şansă a mântuirii, pentru că omul, prin propriile sale puteri, fără ajutorul divin, nu poate să-şi salveze viața, ci o va pierde, dar cel care îşi va jertfi viața pentru Evanghelie o va câştiga, după cuvântul Său: „Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui (Marcu 8, 35). Viața pierdută prin jertfă pentru Hristos şi pentru Evanghelia Sa este o dăruire, răsplătită cu mântuirea sufletului.
b) Jugul lui Hristos este ușor și mântuitor
Purtarea crucii nu este o resemnare în fața suferințelor, a necazurilor şi a neputințelor noastre, ci este o angajare în fața lui Dumnezeu şi o luptă constantă şi conştientă, prin toată activitatea noastră spirituală, pentru pacea noastră lăuntrică, pentru apărarea vieții şi pentru uşurarea suferinţelor şi a neputințelor noastre, cu încrederea în ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Biserică se roagă pentru cei bolnavi, la Sfânta Liturghie şi prin Taina Sfântului Maslu, pentru dobândirea sănătății sufleteşti, prin iertarea păcatelor, şi a celei trupeşti, prin vindecarea de boli şi neputințe. Însănătoşirea noastră se câştigă prin Sfânta Spovedanie, baia lacrimilor, şi prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, gustând din roadele jertfei de pe cruce şi simțind bucuria Învierii.
În această luptă cu necazurile lumii nu suntem singuri, ci Îl avem sprijin continuu pe Domnul Hristos, Care îi ocroteşte pe cei sărmani şi fără ajutor, chemându-i la Sine, zicând: „Veniți la Mine toți cei osteniți şi împovărați, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). El este Cel care ne poartă crucea noastră, aşa cum a purtat-o pe a Sa, tot pentru noi, pe Golgota, oferindu-ne jugul Său şi pilda vieții Sale, asigurându-ne pe toți: „Căci jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară” (Matei 11, 30).
În purtarea crucii şi urmarea lui Hristos trebuie să ne îngrijim în mod special de sufletul nostru, pe care l-am primit de la Dumnezeu, şi pentru a cărui mântuire ne luptăm în această viață. Sufletul nostru este bunul spiritual cel mai de preț, care nu poate fi răscumpărat şi echivalat cu nimic din lumea aceasta, după cuvântul Domnului, Care zice: „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36, 37). Valoarea sufletului nostru şi răspunderea noastră pentru el în fața lui Dumnezeu ne obligă să-i acordăm o deosebită atenție şi să ne sârguim, cu ajutorul harului divin, să ne câştigăm mântuirea.
c) Laudă și mulţumire lui Dumnezeu – nu cârtire sau răzvrătire
Dumnezeu ne-a creat pe noi ființe doxologice, adică cu capacitatea sufletului de a-I aduce laudă, adorare şi mulțumire Creatorului. În călătoria noastră în această viață, purtându-ne cu mulțumire crucea, ajutorul lui Hristos este atât de mare încât ne face să reiterăm, adică să retrăim împreună cu El, prin Sfintele Taine ale Bisericii, evenimentele principale ale operei Sale de mântuire. Hristos este Întemeietorul şi Săvârşitorul, prin excelență, al tuturor Tainelor Bisericii, ca lucrări sfințitoare, prin care noi am devenit mădularele Trupului Său Tainic, Sfânta Biserică, în cadrul căreia ne câştigăm mântuirea. Prin întreita afundare în apa Tainei Botezului noi ne-am născut din nou la viața cea nouă în Hristos şi am murit şi am înviat împreună cu Hristos. În Taina Mirungerii, prin primirea „peceții darului Duhului Sfânt”pe principalele organe ale simțurilor, ne-am întărit în viaţa lui Hristos, iar prin Taina Împărtăşaniei, ne-am unit cu Hristos şi am devenit purtători de Hristos şi membri deplini ai Bisericii. Tot de la Hristos primim binecuvântare şi har când ne curățim sufletele prin baia lacrimilor, Sfânta Spovedanie; iar prin Taina Sfântului Maslu dobândim tămăduire sufletească şi trupească; prin Taina Cununiei se binecuvântează familia creştină şi naşterea de prunci, închinați lui Dumnezeu, iar prin Taina Hirotoniei sunt instituiți slujitorii Sfântului Altar.
În demnitatea noastră de creştini, următori ai lui Hristos, dacă suferințele şi neputințele le vom purta cu mulțumire adusă lui Dumnezeu, cu ajutorul harului divin ele vor fi mai uşoare şi ne vor fi de folos. Împotrivirea noastră față de Dumnezeu pentru încercările vieții, prin cârtire sau răzvrătire, ne va îndepărta de la ajutorul Lui şi ne va agrava suferința şi necazul. Crucea suferinței dusă cu demnitate şi răbdare ne apropie de Dumnezeu şi ne îmbogățeşte în virtuți, devenind statornici mărturisitori ai lui Hristos şi ai dreptei credințe, şi nu ne vom ruşina de El, după cuvântul Său: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).
Ne putem întreba acum, în Postul Mare, în ce măsură, prin obligația noastră de a iubi pe aproapele, mărturisim în viaţa noastră şi facem vie şi lucrătoare dragostea cea mântuitoare şi jertfelnică a lui Dumnezeu? Cât de mult ne pasă de semenii noştri? Nu cumva, mai degrabă, ne ruşinăm de Mântuitorul nostru şi de cuvintele Lui, ezitând sau refuzând să ne luăm „crucea” şi să-I urmăm pe calea credinţei?
Din nefericire, înstrăinarea noastră de Dumnezeu este o realitate cruntă, iar aceasta se reflectă, în primul rând, în starea copiilor noştri. Putem oare să nu ne îngrijorăm când printre copiii şi tinerii noştri sunt tot mai frecvente patimile care, altădată, erau inexistente sau rare chiar printre adulţi: fumatul, alcoolismul, consumul de dro- guri, agresivitatea, violenţa, desfrânarea, naşteri la vârsta minoratului, avorturile, sinuciderile? Se spune, pe bună dreptate, despre copii că sunt „spovedania” părinţilor lor. În comportamentul copiilor citim ce fel de educaţie au primit în familie, în special în primii ani de acasă, dar şi în continuare, prin şcolile şi mediile pe care le frecventează.
O situaţie şi mai dureroasă însă, pe care o trăim de mult, dar care, parcă, acum se acutizează mai mult ca oricând, şi faţă de care nu putem fi nepăsători, este aceea a copiilor abandonaţi de părinţii lor, din centrele de plasament, şi a nou-născuţilor părăsiţi în maternităţi. A-ţi părăsi propriii copii, a nu-ţi asuma „crucea” creşterii şi educaţiei lor constituie un gest de egoism extrem şi un păcat strigător la cer. Sigur că, uneori, părinţii în cauză au ca circumstanţe atenuante situaţii de viaţă dificile: sărăcia, şomajul, migraţia în altă ţară, părăsirea de către celălalt soţ, deci lipsa unei familii. Într-un astfel de context, familia cea mare a Bisericii nu poate rămâne indiferentă.
De aceea, în această Duminică a prăznuirii Sfintei Cruci, cu părintească dragoste, ne adresăm Dumneavoastră, tuturor celor ce sunteţi fiii Bisericii, cu rugămintea călduroasă de a analiza posibilitatea de a primi în casele, în familiile Dumneavoastră, copii dintre cei abandonaţi de părinţii lor trupeşti, prin aşa-numitul plasament. Poate, între Dumneavoastră sunt familii care nu au sau nu mai pot avea copii, sau părinţi iubitori cu o stare materială care ar permite creşterea şi educarea unor copii suferinzi, privaţi acum de dragostea unei familii. Suntem încredinţaţi că nu e uşor a creşte copii; a fi părinte este întotdeauna o cruce, însă a o asuma cu credinţă şi cu dragoste de Dumnezeu înseamnă a transforma această cruce în cale către înviere şi viaţă veşnică.
*
Ruşinarea de Dumnezeu şi negarea existenței Lui, prin viața noastră supusă păcatului, cât şi indiferența noastră față de crucea altor semeni ai noştri sunt fapte care duc la ruperea comuniunii cu harul divin şi înstrăinarea noastră de scopul final al vieții, mântuirea. De aceea, mărturia pe care trebuie să o aducem noi lumii despre Hristos să o facem ca închinători ai Crucii, iubitori de semeni şi martori ai Învierii Sale din morți.
Trebuie să fim mărturisitori! Mărturisitori ai Crucii şi ai Învierii Mântuitorului Iisus Hristos!
