a) Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiție – căi de transmitere şi de păstrare a Revelației;
b) Simbolul niceo-constantinopolitan – mărturisirea ortodoxiei credinței;
c) Mărturisirea credinței prin însemnarea cu Sfânta Cruce.
În Duminica întâi din Post, numită „Duminica Ortodoxiei”, se citeşte Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în care sunt prezentate temeiurile ortodoxe ale cinstirii sfintelor icoane şi se face apel la dragostea filantropică a credincioşilor pentru Fondul Central Misionar.
Dacă suntem ortodocşi, prin rânduiala lui Dumnezeu, trebuie să fim şi conştienți de importanța identității noastre spirituale şi responsabili de cunoaşterea şi apărarea valorilor Ortodoxiei.
Termenul Ortodoxie vine din limba greacă (orthos + doxa) şi înseamnă dreapta credinţă sau închinare adevărată. „Este dreapta credinţă, ne spune părintele Ene Branişte, pentru că este păstrătoarea învăţăturii nealterate, a primului mileniu creştin, aşa cum este ea formulată de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiție, formulată în Sinoadele Ecumenice de Sfinții Părinți ai Bisericii”.
Ortodoxia credinţei noastre păstrează neîntreruptă legătura cu tradiția apostolică a Bisericii, atât din punct de vedere dogmatic, cât şi liturgic şi canonic. Ea poate asigura credincioşilor Bisericii calea mântuirii, de aceea putem afirma, cu mulțumire către Dumnezeu, că pentru noi este o mare şansă că ne-am născut ortodocşi.
Biserica Ortodoxă ne oferă prin Învățătura de credință, prin rânduiala sa liturgică, prin viața morală şi prin prevederile canonice, toate mijloacele necesare pentru ca să ne putem câştiga mântuirea, adică viața cea veşnică. Ea ne oferă împărtăşirea liberă de Jertfa mântuitoare a lui Hristos şi de biruitoarea Sa Înviere din morți, bucurându-ne de conlucrarea cu harul divin al Duhului Sfânt. Ca membri ai Bisericii, al cărei Cap este Hristos, suntem, prin Taina Botezului, mădulare ale acestui Trup tainic al Domnului şi „fii” ai Tatălui ceresc, după har.
În ce constă bogăţia ortodoxiei credinței noastre?
a) Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiţie – căi de transmitere și de păstrare a Revelaţiei
În primul rând, în Ortodoxie se păstrează cele două căi de transmitere sau depozite ale Revelaţiei divine: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiție, la valoarea lor reală, fiind egale şi complementare. Ca izvor sau sursă inepuizabilă a Revelației divine, Dumnezeu nu Îşi descoperă ființa Sa, ci Îşi face cunoscute doar atributele sau însuşirile Sale şi voia Sa, pentru ca omul, creat după chipul lui Dumnezeu, să ajungă la asemănarea cu El, la starea de desăvârşire. Dumnezeu, ca Autor al creației, Se face cunoscut mai întâi în natură, însă şi cunoaşterea Lui din natură este limitată la măreția Creatorului. Cunoaşterea supranaturală a voii lui Dumnezeu şi a planul Său față de întreaga creație, se face din cele două depozite în care se păstrează descoperirea dumnezeiască:
– Primul este Sfânta Scriptură sau Biblia, care cuprinde colecția celor 39 de cărți canonice ale Vechiului Testament, în care se află istoria şi credința poporului evreu, ca un pedagog spre Hristos, şi colecția celor 27 de cărți ale Noului Testament, care ne transmit învățătura şi lucrarea de răscumpărare a neamului omenesc săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos. Toate aceste cărți biblice sunt scrise sub inspirația Duhului Sfânt;
– Al doilea depozit al revelației dumnezeieşti este Sfânta Tradiţie sau predania orală, transmisă prin viu grai, înaintea Sfintei Scripturi, care a fost scrisă şi ea pe baza tradiției orale. Cele două surse de cunoaştere s-au păstrat împreună, completându-se una pe alta, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Deci dar, fraților, stați neclintiți şi țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15). Cu vremea, o parte din Sfânta Tradiție orală s-a fixat în scris şi ni s-a transmis nouă prin următoarele monumente ale sale, precum: scrierile Sfinților Părinți, dogmele sau învățăturile dogmatice, canoanele şi hotă- rârile Sinoadelor Ecumenice, cărțile de cult ş.a. Nu doar Scriptura singură, „sola Scriptura”, este necesară pentru mântuire, conform teologiei protestante, ci cele două împreună, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiție. Mărturia cea mai elocventă despre existența Sfintei Tradiții, alături de Sfânta Scriptură, ne-o aduce Sfântul Evanghelist Ioan în a patra evanghelie, care le completează pe cele sinoptice, încheind-o cu aceste cuvinte: „Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus”, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Şi apoi face o comparaţie: „Dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile care s-ar fi scris” (Ioan 21, 25). Unde sunt cele pe care le-a spus Iisus şi care nu sunt scrise în Sfintele Evanghelii? Sunt cele pe care le păstrăm noi în Sf. Tradiţie.
b) Simbolul niceo-constantinopolitan – mărturisirea ortodoxiei credinţei.
Ortodoxia credinței Bisericii noastre este mărturisită prin Crez sau Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, care este o formulare concentrată a întregii iconomi a mântuirii, de la Creație până la sfârşitul veacurilor. Sfinții Părinți de la cele două sinoade ecumenice, Niceea (325) şi Constantinopol (381), au introdus în această scurtă mărturisire de credință învățătura ortodoxă despre Preasfânta Treime, cu amintirea lucrărilor fiecărei Persoane Divine în parte, apoi, despre Sfânta Biserică, despre Sfântul Botez, despre Judecata Obştească, despre învierea morților şi despre „viața veacului ce va să fie”.
Mărturisirea credinței prin rostirea Crezului şi prin trăirea acesteia, prin rugăciune şi fapte bune, se constituie într-un răspuns pe care îl dăm lui Dumnezeu pen- tru nemărginita Sa iubire de oameni, restabilind astfel legătura sfântă cu El. „Când creştinul mărturiseşte: «cred întru-unul Dumnezeu» – spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel – el stabileşte, de fapt, o relație de iubire şi viață eternă cu Dumnezeu, deoarece el răspunde astfel cu fermitate apelului lui Dumnezeu adresat omului prin toate actele Revelației Sale divine”.
Vom încerca să prezentăm învățătura de credință ortodoxă cuprinsă în Crez. Temelia credinței şi a vieții noastre duhovniceşti o constituie credința în Sfânta Treime: Dumnezeu este Unul în ființă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Sfânta Treime este dogma principală a creştinismului, de nepătruns cu rațiunea umană, dar însuşită de Biserică prin credință, ca adevărul despre cea mai mare taină care s-a descoperit lumii, prin mărturiile biblice şi patristice. Cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt egale, reale şi distincte, dar de o ființă sau consubstanțiale, adică unite într-o singură ființă, prin iubirea desăvârşită şi prin comuniunea absolută, numită perihoreză sau întrepătrun- dere, înconjurându-Se reciproc şi locuind Una în Alta, în chip neamestecat: „Tatăl este în Fiul şi în Sfântul Duh, Fiul este în Tatăl şi în Sfântul Duh, Sfântul Duh este în Tatăl şi în Fiul”4. Nu sunt trei Dumnezei, ci Unul în ființă şi întreit în ipostasuri.
– Dumnezeu-Tatăl, prima Persoană a Sfintei Treimi, cu Care începe mărturisirea din Crez, este principiul consubstanțialității Treimii, nenăscut, egal cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, şi Care naşte din veci pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Tatăl este numit, în Crez, Atotțiitorul, adică Proniatorul, şi „Făcătorul (sau Creatorul) cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.” Dumnezeu a creat mai întâi cerul, adică lumea cerească, pe îngeri, iar apoi pământul, ca suport al vieții fizice, şi la sfârşit, pe om, coroana creaturilor.
– Dumnezeu-Fiul, a doua Persoană a Sfintei Treimi, Iisus Hristos, Cel Unul-Născut, este născut din veci din Tatăl şi egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi Mântuitorul lumii. Din nemărginita iubire de oameni, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, după mărturia evanghelică: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veşnică” (Ioan 3, 16). Fiul „S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”. Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu S-a micşorat pe Sine, de bunăvoie, „S-a deşertat pe Sine” (Filipeni 2, 7), pentru a intra în condiția umană şi a devenit Dumnezeu-Omul, luând un trup al tuturor oamenilor, prin înrâurirea Duhului Sfânt, din Preacurata Fecioară Maria. Cel născut din veci din Tată, fără de mamă, Se naşte din mamă, fără de tată. În ipostasul Fiului firea Sa dumnezeiască s-a unit cu firea umană, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit. Pentru a noastră mântuire, Iisus Hristos a pătimit cu trupul omenesc, a fost răstignit şi a răscumpărat păcatele omenirii, spălându-le cu propriul Său sânge, prin moartea Sa pe cruce. A treia zi, după cum prevăd Scripturile sfinte, a înviat din mormânt, prin piatra pecetluită, cu trupul Său îndumnezeit, în care era cuprinsă şi recapitulată întreaga fire umană, întreaga omenire. De aceea, lucrarea unică de răscumpărare săvârşită de Fiul lui Dumnezeu este universală, pentru toată lumea şi se numeşte mântuire obiectivă. Mântuitorul pe cruce ne-a împăcat pe toți cu Tatăl şi ne-a dat posibilitatea ca, prin conlucrare cu harul Duhului Sfânt, să ne câştigăm fiecare mântuirea subiectivă sau personală, prin har, credință şi fapte bune. Jertfa sângeroasă de pe cruce este actualizată pentru noi prin Jerfa Euharistică a Sfintei Liturghii, în cadrul căreia ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, la masa împărăției. Mântuitorul Hristos, Cel Care a răscumpărat lumea din păcat şi S-a înălțat de-a dreapta Tatălui, „va veni cu slavă, să judece viii şi morții”, la Judecata cea de obşte de la sfârşitul veacurilor.
– A treia Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu-Duhul Sfânt, Sfințitorul, este egal cu Tatăl şi cu Fiul, purcede din veci din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, prin Care este trimis şi prin Care se manifestă. Harul Duhului Sfânt lucrează în Biserica lui Hristos prin cele şapte Sfinte Taine şi prin ierurgiile bisericeşti.
Sfântul Grigorie Sinaitul ne învață care este învățătura adevărată despre Preasfânta Treime, prin acest îndemn: „Trebuie să mărturisim cu evlavie nenaşterea, naşterea şi purcederea, cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Treimi: pe Tatăl, ca nenăscut şi fără de început, pe Fiul, ca născut şi împreună fără de început, pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatăl, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) şi împreună veşnic”.
– Crezul continuă mărturisirea credinței ortodoxe despre Biserică şi însuşirile acesteia: „Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.” Biserica este instituția divino-umană sau „trupul tainic al Domnului”, al cărui Cap este Hristos, iar noi suntem membrele acestuia (Romani 12, 5), după cum mărturiseşte Apostolul neamurilor, zicând: „Voi sunteți trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni 12, 27). Legătura dintre Hristos, Capul Bisericii, şi credincioşii acesteia o compară Sfântul Ioan Evanghelistul cu legătura dintre viță şi mlădițe, după cuvântul Mântuitorului, Care zice: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (Ioan 15, 5).
Înainte de Sfintele Sale Pătimiri, la Cina cea de Taină, Mântuitorul a instituit Taina Euharistiei, din cadrul Sfintei Liturghii, prin care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui, devenind purtători de Hristos. Pe cruce, Mântuitorul a sfințit această jertfă nesângeroasă şi a lăsat-o în Biserica Sa, instituită ca instituție văzută la Pogorârea Duhului Sfânt, pentru ca întreaga ființă umană să se poată împărtăşi de lucrarea Sa de răscumpărare a omenirii.
Însuşirile Bisericii sunt: una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Biserica este „una şi sfântă”, pentru că Unul Sfânt, Iisus Hristos, este Capul ei, iar prima comunitate creştină, Biserica din Ierusalim, a fost sfințită de Duhul Sfânt pogorât peste Sfinții Apostoli, sfințindu-i şi instituindu-i în lucrarea sfântă a preoției. Ea este sobornicească, adică a toată lumea, şi apostolească, pentru că se bazează pe învățătura Sfinților Apostoli.
Noțiunea de „biserică” mai cuprinde, pe lângă înțelesul de comunitate a credincioşilor, unită în Hristos, şi pe acela de locaş de închinare, adică acel spațiu „sfințit şi sfințitor” unde credincioşii se împărtăşesc cu Sfintele Taine, pentru câştigarea mântuirii. Al treilea înțeles al bisericii este cel de ierarhie bisericească, formată din cele trei trepte ale ierarhiei sfințitoare, episcop, preot şi diacon, instituite de Hristos şi păstrate prin succesiunea apostolică până la noi.
– „Mărturisesc un Botez, spre iertarea păcatelor”, se continuă în Simbolul de credinţă. Botezul este prima Sfântă Taină a Bisericii, este unică şi nerepetabilă, pentru că prin ea ne-am născut din nou, în viața în Hristos, am murit păcatului şi am înviat cu Hristos şi am devenit mădulare ale Trupului tainic al Domnului, Sfânta Biserică. Botezul este absolut necesar mântuirii. Botezul se primeşte spre iertarea păcatelor. În cadrul aceluiaşi ritual baptismal se mai împărtăşesc şi alte două taine: Mirungerea sau Ungerea cu Sfântul Mir, prin care primim „Pecetea darului Sfântului Duh” pe principale organe ale simțurilor, întărindu-ne în viața cea nouă în Hristos, şi Taina Euharistiei sau a unirii cu Hristos. Botezul, Mirungerea şi Euharistia se numesc Tainele de inițiere creştină, cu care începe viața duhovnicească a fiecărui credincios.
– Simbolul de credință se încheie cu mărturisirea: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. La sfârşitul veacurilor, judecata de obşte va fi precedată de învierea morților, pentru ca să fie judecate şi trupurile în care au trăit sufletele, după care va urma veşnicia raiului, pentru cei ce s-au ostenit să-l dobândească, şi veşnicia iadului, pentru cei care au pierdut şansa mântuirii.
Această mărturisire de credință este necesară şi nelipsită în două lucrări tainice ale Bisericii: în rânduiala Sfântului Botez, prin care devenim membri ai Bisericii a cărei credință o mărturisim, şi la Sfânta Liturghie, în cadrul căreia, prin primirea Sfintei Euharistii, reconstituim Biserica – Trup tainic al lui Hristos.
c) Mărturisirea credinţei prin însemnarea cu Sfânta Cruce
Cea mai simplă mărturisire de credință în Preasfânta Treime, însoțită de un semn specific Ortodoxiei este închinarea cu semnul Sfintei Cruci, rostind la începutul unei rugăciuni formula: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, iar la încheierea acesteia doxologia: „Mărire, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin”. Prin însemnarea cu semnul Crucii, noi mărturisim unitatea în Treime a lui Dumnezeu, împreunând primele trei degete de la mâna dreaptă, iar pe celelalte două le închidem în palmă, simbolizând pe Adam şi Eva, care au căzut din raiul pe care trebuie să-l dobândim, sau pe Hristos, Dumnezeu-Omul, Care S-a pogorât din ceruri, pentru mântuirea noastră. Începem închinarea cu însemnarea frunții, adică a minții noastre, cu pecetea Treimii, rostind: „În numele Tatălui”, Care este principiul în Treime, lăsând mâna în jos ne însemnăm pieptul, unde se află inima, locaşul iubirii, rostind: „şi al Fiului”, venit pe pământ din iubire, pentru mântuirea noastră. Ridicăm apoi mâna dreaptă în sus, arătând că Hristos, Mântu- itorul, după învierea din morți S-a înălțat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui, de aceea pecetluim întâi umărul drept, simbolul puterii, rostind: „şi al Sfântului”, şi apoi la umărul stâng, completând numirea celei de a treia Persoane divine: „Duh”. Lăsăm apoi mâna în jos, rostind: „Amin”, adică aşa să fie.
În Duminica Ortodoxiei, mărturisim credința noastră numai dacă Îl cinstim pe Dumnezeu şi ne închinăm Lui aşa cum se cuvine.
*
Ortodoxia credinței noastre ne obligă, deci, mai presus de toate, să fim preamăritori de Dumnezeu şi mulțumitori pentru darurile revărsate asupra noastră, în cadrul Sfintei Biserici. Dreapta credință a Bisericii pe care o mărturisim şi o trăim nu ne dă dreptul de a ne mândri şi a ne considera deja „mântuiți”, prin simpla mărturisire a existenței lui Dumnezeu, înainte de a fi judecați pentru faptele noastre. În teologia ortodoxă, credința, ca dar de la Dumnezeu, este întărită de nădejdea mântuirii, de speranța şi încrederea noastră în împlinirea voii şi a făgăduințelor lui Dumnezeu şi de iubirea față de El, ca răspuns la nemărginita Sa iubire de oameni. Acestea sunt cele trei virtuți teologice, primite prin Taina Sfântului Botez.
Din această plinătate de har, dăruită nouă, nu putem lăsa ceva la o parte şi nu putem lua numai ceea ce ne place şi ceea ce e mai uşor de împlinit. Prin mărturisirea dreptei credințe şi prin trăirea întregii învățături mântuitoare în viața noastră creştină, cu ajutorul nemărginit al lui Dumnezeu, prin lucrarea sinergică a Bisericii, adică a conlucrării noastre cu harul divin, ne vom afla pe drumul cel adevărat, cu Hristos şi în Hristos, spre Împărăția cerurilor.
