Cu ajutorul bunului Dumnezeu ne aflăm în cea mai frumoasă perioadă de pregătire duhovnicească spre praznicul Învierii Domnului, perioada Triodului.
Suntem chemaţi să luăm aminte la faptul că libertatea primită ca dar pentru a ne folosi de ea și a înmulţi darurile pe care Hristos ni le-a făcut, din iubirea Sa răscumpărătoare, va fi supusă judecăţii Lui. Mântuitorul Hristos a fost întruparea iubirii divine, fiind trimis de Tatăl cel Ceresc, pentru mântuirea omenirii căzute.
Noi vom da seama în ziua judecăţii de modul în care ne-am împărtășit de lucrarea Sa mântuitoare și de conlucrarea noastră liberă cu harul lui Dumnezeu. Dacă până acum toate ne-au fost oferite, dacă prin libertatea noastră am fost „îndrumaţi” să alegem și am ales binele și ne-am ferit de rău, Hristos va fi Cel care ne va răsplăti, prin dreptatea Lui, care se va impune în ziua Judecăţii.
Criteriul Judecăţii obștești este fapta bună faţă de semenul nostru, ca răspuns pe care noi l-am dat iubirii lui Dumnezeu. Se va judeca practicarea sau nepracticarea iubirii faţă de semenul nostru, pe care îl vedem ca chip al lui Dumnezeu. Formele statornice ale iubirii sunt virtuţile. Prin acestea omul dă chip uman lui Hristos în sine. Dumnezeu-Tatăl a dat lui Hristos să facă judecata oamenilor (Dan. 7, 12), pentru ca El Însuși să constate în ce măsură cei judecaţi și-au păstrat chipul Lui întipărit în ei și au dobândit asemănarea cu El.
Judecata Divină este cuprinsă în Planul cel veşnic al lui Dumnezeu, ca o pedagogie dumnezeiască. Motivul judecăţii este împlinirea dreptăţii lui Dumnezeu, Care voiește să răsplătească fiecăruia după modul în care a răspuns iubirii divine, prin fapta bună săvârșită faţă de aproapele. Iubirea lui Dumnezeu ne este oferită în dar, ea nu ne este impusă, ea nu ni se dă forţat, de aceea se cuvine pentru fiecare o răsplată binemeritată, în funcţie de răspunsul dat chemării lui Hristos, de a vedea în fiecare om chipul lui Dumnezeu.
Fiecare dintre noi dăm acest răspuns în două etape sau în două momente: îndată după moarte și la sfârșitul veacurilor.
În momentul în care Dumnezeu ne va chema dincolo, în Împărăţia Cerurilor vom da primul răspuns. La sfârșitul vieţii moartea devine pentru noi „o trecere” spre viaţa veșnică. Trupul, muritor, va rămâne în mormânt, până la obşteasca înviere, și se va descompune din ceea ce a fost el alcătuit. Iar sufletul nemuritor va merge în faţa Dreptului Judecător, pentru a da seama de viaţa sa, la Judecata personală sau particulară. Deci, prima judecată, primul control sau prima „seamă” pe care o vom da în faţa Dreptului Judecător va fi un examen personal al faptelor noastre. Însă, Judecata personală este parţială, pentru că va fi judecat numai sufletul, nu și trupul care este în mormânt. Această Judecată este și limitată, pentru că se vor judeca numai faptele noastre, nu și urmările faptelor noastre.
După ce noi plecăm din lumea aceasta, lăsăm în urma noastră fapte bune sau fapte rele, care vor spori mai departe, pe parcursul timpului. Când participăm la construirea unei biserici, de exemplu, devenind ctitori, am împlinit un bine din iubire de Dumnezeu și de semenii noștri, care se vor bucura și se vor ruga pentru noi, cât timp va exista biserica aceea. Deci, o faptă bună săvârșită de noi va spori și va înmulţi binele în lume, iar acest bine se va adăuga la cea de a doua judecată, la cea obștească, binelui celor care l-au iniţiat.
Tot așa se întâmplă și cu fapta rea, care se înmulţește. Dacă noi am „lăsat” un rău în lume, atâta timp cât el va exista, greutatea lui va fi transferată și „dincolo”, ca responsabilitate pentru fiecare dintre cei implicaţi în continuarea răului acela.
Despre rânduiala desfășurării Judecăţii particulare, Sfânta Scriptură nu ne vorbește în mod expres, ci nu- mai Sfinţii Părinţi ne-au lăsat în scrierile lor învăţătura care ne prezintă modalitatea în care se va face această judecată. După Sfinţii Părinţi, sufletul celui adormit în Domnul va trece prin diferite „vămi ale judecăţii”, unde va da socoteală pentru faptele săvârșite în viaţă. La fiecare vamă va da seamă de un păcat mare, iar dacă va trece de toate vămile, va primi răsplata raiului. Sufletul va fi însoţit la judecată de îngeri, de îngerul păzitor, ca martori ai apărării, și de demoni, ca martori ai acuzării. Iar, dacă va cădea la vreo „vamă”, demonii, care l-au ispitit toată viaţa, abia așteaptă ca să-l poată prinde și să-l oprească, pentru a ajunge cu ei în iad.
Iată cum, în această lume, noi ne pregătim viaţa veș- nică, prin împlinirea faptelor bune, ca iubire de Hristos, ajungând în raiul Împărăţiei Cerurilor sau putem să ratăm această șansă, ajungând în iadul chinurilor veșnice.
Raiul, dorit de noi toţi, este „locul de fericire”, pregătit omului de la creaţie și rânduit pe mai multe „stări de fericire”, potrivite apropierii de Dumnezeu a celor care l-au câștigat. Sfântul Apostol Pavel vorbește de acea răpire a lui, de acea posibilitate de a vedea cel de-al treilea cer sau rai, despre cea de-a treia stare de fericire (cf. II Cor. 12, 2 și 4). Şi iadul este „un loc şi o stare de nefericire veşnică”, pentru demoni și cei condamnaţi la Judecăţile lui Dumnezeu.
Bucuria şi fericirea raiului este părtăşia cu Hristos, comuniunea cu El. În rai ne împărtășim în mod deplin de Hristos, cu Care ne-am împărtășit și aici pe pământ, ca o ,,pregustare euharistică”, luând Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, ca bunătăţi ale Mesei Împărăţiei Cerurilor. La Sfânta Liturghie, prin Sfânta Euharistie am devenit „purtători de Hristos, adică hristofori”, câștigându-ne „arvună pentru viaţa veşnică”.
În iad, tristeţea și chinurile menţionate în Sfânta Scriptură sunt atât de groaznice, precum: „focul cel veşnic” sau locul unde „viermele nu doarme”. Mustrările de conștiinţă și chinurile sunt atât de puternice, dar și ele sunt graduale, în funcţie de starea de păcătoșenie a fiecăruia dintre cei care au ajuns în iad. Se spune că la „talpa iadului” este Iuda, pentru că L-a vândut pe Mântuitorul Iisus Hristos, dar și pentru că și-a ales să se spânzure, în loc să se întoarcă la Hristos.
Dacă Judecata particulară este parţială și limitată, înseamnă că ea va trebui să fie înlocuită de alta, de Judecata obştească, de la sfârșitul veacurilor, a cărei sentinţă va fi deplină și definitivă.
Judecata finală ne este descrisă de Evanghelia Duminicii numită a Înfricoșătoarei Judecăţi (Matei 25, 31-46).
Judecata de obște va fi precedată de sfârșitul lumii, când se va încheia viața pământească, și de învierea tuturor celor adormiți, prin refacerea trupurilor nestricăcioase, pentru a se uni cu sufletele cu care au trăit pe pământ, pentru ca sufletul împreună cu trupul să primească cuvenita răsplată, fericirea sau osânda veșnică.
Dreptul judecător este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru că: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci judecata toată a dat-o Fiului” (In. 5, 22). El va sta pe scaunul de judecată, împreună cu cei 12 Apostoli, care vor judeca cele 12 seminţii ale lui Israel. Adică, nimeni nu va scăpa de această judecată.
Actul judecății se va împlini prin conştiința fiecăruia, care este glasul lui Dumnezeu din om și care va citi în Cartea vieții și va împlini sentința finală. Fiecare om va avea posibilitatea să-și vadă, prin conștiinţa sa, toate faptele pe care le-a săvârșit de când a fost responsabil, de când era prunc, și până în ultima clipă a vieţii sale. Şi, mai mult, fiecare va avea posibilitatea să cunoască și viaţa celor cu care a trăit pe pământ, pentru ca să poată vedea consecinţele faptelor sale în urmașii săi din comunitatea în care a trăit.
La dreapta judecată vom vedea cât de mult ne-am înșelat dacă în viața noastră, de foarte multe ori, am ascuns fapte îngrozitoare, lăsând conștiinţa noastră „adormită” și crezând că, dacă Dumnezeu nu ne descoperă fapta noastră, ea va rămâne tăinuită, veșnic ascunsă, și că o vom „duce” cu noi în mormânt. Spun unii despre un răposat că „a dus cu el în mormânt taina vieţii lui”, însă rămasă taină numai până în fața judecății lui Hristos. În faţa Dreptului Judecător ne vom prezenta cu toate faptele noastre, pentru ca, apoi, acestea să fie cunoscute de toţi cei care trebuie să le cunoască, spre lauda sau mustrarea noastră.
Dreptul Judecător va rosti două sentinţe: una de binecuvântare, pentru cei drepţi, și una de condamnare, pentru cei păcătoși. Şi spune Sfântul Evanghelist că îngerii Domnului îi va separa pe ei: de-a dreapta și de-a stânga, cum separă păstorul oile de capre. Le va spune celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, şi moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Ce formulă minunată – „binecuvântaţii Tatălui Meu” –, adică cei care v-aţi bucurat de binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că aţi răspuns și aţi conlucrat cu Harul lui Dumnezeu. Iar, pentru că aţi răspuns chemării pe care Hristos v-a făcut-o: „Moşteniţi împărăţia gătită vouă”. Moșteniţi Împărăţia! va spune Hristos, nu: Moșteniţi o avere! Şi astăzi, vai câtă grijă avem de un „petic” de pământ și, mai ales, motivăm că l-am moștenit. Şi moștenirea pământească este, într-un fel, îndreptăţită dacă nu te stăpânește ea pe tine. Dar să moștenești, ca răsplată, Împărăţia lui Dumnezeu este cel mai mare dar pe care poate să-l primească cineva.
Şi sentinţa este imediat motivată: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Mt. 25, 35-36).
Sunt șase etape sau lucrări pe care noi le îndeplinim în numele lui Dumnezeu, pentru care primim marea binecuvântare a „moștenirii”. Pentru că se vor întreba cei de-a dreapta și vor zice: „Doamne, când Te-am văzut flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în temniţă și am venit la Tine, sau Ți-am ajutat și Ți-am slujit?” (cf. Mt. 25, 37-39), iar Dreptul Judecător va răspunde: „Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici – celor pe care Dumnezeu vi i-a rânduit primprejurul vostru –, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 40).
Ce taină mare este viața! Considerăm, uneori, că nu avem „unde” face binele, pentru că nu-i întâlnim pe cei care pot fi primitorii binelui nostru. Nu privim însă cu atenţie împrejurul nostru și nu vrem să luăm aminte la lipsurile și neputinţele celor din preajma noastră, considerând că nu noi, ci alții sunt datori să le stea în ajutor celor necăjiți. Pilda Samarineanului milostiv ne arată cum putem deveni aproapele celui căzut între tâlhari.
De aceea, pentru ca să ajungem în partea „cea de-a dreapta”, trebuie să privim împrejurul nostru și să vedem cine are nevoie de dragostea noastră milostivă, pe care am primit-o în dar de la Dumnezeu, pentru a o înmulţi și dărui celorlalţi.
Şi cei „de-a stânga” vor primi sentinţa definitivă: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat” (Mt. 25, 42-43). Este o „alungare” și, în același timp, o condamnare definitivă. Dacă binecuvântarea lui Dumnezeu este darul pe care ni-l face nouă, continuu, blestemul este pedeapsa cea mai groaznică: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic” (Mt. 25, 41) – în focul iadului, pentru că am fost flămând, însetat, străin, gol, bolnav și în temniţă și nu Mi-aţi slujit Mie. Şi vor primi același răspuns: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu mi-aţi făcut” (Mt. 25, 45).
Iată, deci, lucrarea Judecății obștești este într-adevăr înfricoșătoare, fapt pentru care se și numește Înfricoşătoarea Judecată. Sfinţii Părinţi vorbesc despre clipa înfricoşătoare a morţii din momentul în care sufletul se desparte de trup. În acea clipă sufletul vede duhurile necurate care i-au stat împrejur și se înfricoșează. Dar pentru o clipă, sufletul trăiește înfricoșătoarea clipă a morţii, pentru că după aceea îngerii, cu îngerul păzitor, ne apără, ne duc și ne călăuzesc mai „departe”, pentru a primi de la Dumnezeu răsplata cuvenită.
În această duminică pregătitoare pentru Postul Mare, perioada ostenelilor spirituale, suntem chemați să stăruim în săvârșirea a cât mai multe fapte bune, din iubire jertfelnică față de aproapele nostru, pentru a ne arvuni viața cea veșnică în Împărăţia Cerurilor. Binele pe care reușim să-l facem în viața noastră, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, va crește în timp și se va adăuga la faptele noastre și după plecarea noastră din această lume, fiind luat în seamă la Judecata finală. De aceea, Sfânta Biserică are rugăciuni și rânduieli speciale pentru pomenirea celor plecați la Domnul, mijlocind pentru ei și adăugând fapte de milostenie făcute pentru aceștia.
Păcatele și greșelile noastre și toate faptele rele săvârșite se pot ierta de către Milostivul Dumnezeu în Taina Pocăinței și îndrepta în terapia spirituală a Tainei Spovedaniei, care vindecă toate rănile păcatelor, pregătindu-ne pentru împărtășirea cu Hristos, în Sfânta Euharistie. Săvârșitorul nevăzut al Sfintei Liturghii este Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru noi, Cel care Şi-a oferit Trupul și Sângele Său ca „hrană”, pentru ca noi să devenim „purtători de Hristos”. Noi am fost și suntem mereu la Cina Împărăţiei, prin Sfânta Împărtășanie, ori de câte ori ne pregătim și ne apropiem de Sfântul Potir.
Este perioada de pregătire în care fiecare zi, fiecare rugăciune și rânduială nu este altceva decât o chemare permanentă pentru noi de a ne apropia de Hristos și de a „călători” împreună cu El. Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, în această călătorie a noastră cu Hristos, să ne pregătească pentru a urca cu El pe dealul Golgotei și a ne împărtăși apoi de marea bucurie a Învierii Sale din morți, spre slava Sa și a noastră mântuire.
