† SOFRONIE
AL
ORADIEI
SCRISOARE PASTORALĂ
CU OCAZIA
SFINTEI ȘI MARII
SĂRBĂTORI ÎMPĂRĂTEȘTI A
ÎNVIERII
CELUI ÎNTÂINĂSCUT DIN MORȚI
DOMNUL ȘI MÂNTUITORUL
NOSTRU ȘI AL LUMII
IISUS HRISTOS BIRUITORUL MORȚII
„Hristos, înviat din morți, nu mai moare.
Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”.
(Romani 6, 9)
† SOFRONIE
Din darul și mila lui Dumnezeu arhipăstor al Oradiei în timpul de acum, preacinstitului cler, îndelungrăbdătorului cin monahal și multprețuitului popor creștin, tuturor părinților și maicilor, fraților și surorilor, fiilor și fiicelor duhovnicești, cum și distinșilor ascultători și cititori ai scrisorii de față, har, binecuvântare și pace de la Dumnezeul cel Viu și de oameni iubitor, Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, cu adâncă plecăciune și smerită metanie la Tronul Mielului și Domnului și nesfârșită recunoștință față de toți și de toate, în sfântă îmbrățișare pascală!
Hristos a înviat!
Scumpii mei frați și surori,
Cu adevărat mare este taina ce s-a lucrat pentru noi. Din negrăită și de netâlcuit dumnezeiască iubire pentru omul zidit după chipul lui Dumnezeu. Ca Fiul cel Unulnăscut din veci din Tatăl și Cuvântul lui Dumnezeu, înomenit mai presus de fire din Pururea Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu Maria, Maica și Împărăteasa vieții noastre, să Se sacrifice pentru noi, renunțând la toate, la prestigiul Său, la propria viață, pentru a ne trece pe noi din moarte la viață, de pe pământ la cer, din valea plângerii în lumina neînserată a Împărăției Sale. Mielul lui Dumnezeu Care ia asupră-Și păcatele lumii și le răstignește pe lemn, curățindu-ne cu Scump Sângele Său și iertându-ne prin dăruirea spre jertfă a Sfânt Trupului Său, Împăratul cosmosului Cel înviat a treia zi din morți, Mirele și Capul Bisericii, Trupul Său mistic, Păstorul cel Bun Care ne caută, ne cheamă, ne vindecă, ne ridică pe umerii Săi și ne conduce fără poticnire și cu incomensurabilă dragoste în sânul iubitor al Părintelui ceresc, în taina inimii lui Dumnezeu, în Împărăția cea preastrălucitoare și fără sfârșit a bunătății și frumuseții desăvârșite, dumnezeiești. Hristos Domnul, Biruitorul morții nu mai moare, El, Cel Întâinăscut din morți ne deschide amețitoarea perspectivă a propriei noastre învieri, a muritorilor cu suflete nemuritoare și trupuri de lut, pentru vremea care va veni, când moartea nu va mai fi, zdrobind-o pe ea Cel Care n-a putut fi ținut de ea, după tâlcuirea inspirată a Sfântului Petru la Cincizecime, când, vorbind despre Regele și Profetul lui Israel David, care, „știind că Dumnezeu i S-a jurat cu jurământ să așeze pe tronu-i din rodul coapselor lui, mai înainte văzând, a vorbit despre învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui și nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea” (Faptele Apostolilor 2, 30-31), „pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morții, întrucât nu era cu putință ca El să fie ținut de ea” (Fapte 2, 24).
El este Biruitorul morții, Cel ce o învinge, o zdrobește, o nimicește. Pentru noi, oamenii și izbăvirea noastră din ghearele ei, din captivitatea morții, din robia întunericului, prin preastrălucitoarea lumină a Învierii Sale, a Celui Întâinăscut din morți, Care nu mai moare, lumina de taină, nespus de frumoasă și covârșitoare în splendoarea strălucirii ei nepământești, lumina lui Hristos Învingătorul și Împăratul cerurilor, lumina Împărăției veșnice, netrecătoare, desăvârșite. „Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 9). Întâiulnăscut din morți, „Cel ce ne izbăvește de mânia cea viitoare” (I Tesaloniceni 1, 10), ne cheamă pe toți, și pe cei ce încă mai petrecem un răstimp, cât o vrea Cel de Sus, pe pământ, dar și pe cei mutați deja de la noi și ascunși în inima lui Dumnezeu, să fim cu El împreună, să viețuim cu El, în Duhul Sfânt, să rămânem împreună cu El, dorind cu ardoare ca și El să rămână cu noi, așa precum cei doi învățăcei în drum spre Emaus Îl implorau stăruitor pe Cel ce mergea cu ei pe cale să rămână cu ei, ziua mergând spre înserare. Și da, El, Mântuitorul, vrea să împlinească dorul și ruga umilă și fierbinte a fraților Săi în umanitate, pentru care S-a jertfit și a murit ca să îi spele de toată întinarea, să-i purifice de păcatele lor, să-i dezlege de pedeapsă, din legăturile iadului, întunericului și morții, ca să le fie, ca să ne fie Viață, Viața din abundență, Viața cea veșnică, pe care să o moștenim împreună cu El, Cel Întâinăscut din morți, fie că mai facem încă umbră pământului, fie că umbra noastră, prin cei dragi și scumpi ai noștri a căror ceară s-a topit, s-a ascuns în lumea așteptării, în comoara amintirilor, în vistieria lui Dumnezeu, cu Care împreună, prin Moartea și Învierea Scump și Sfânt Fiului Său, prin tainica lucrare a Duhului și Mângâietorului asupra vieții noastre, toți cei ce credem în El, Îl mărturisim pe Fiul Omului ca Dumnezeu și Domn și așteptăm plini de nădejde, insuflați de subtila adiere a harului Duhului Sfânt și încălziți de diafana lumină a iubirii dumnezeiești, moștenirea vieții, urmându-I Celui Întâinăscut din morți, bineștiind „că Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos, Care a murit pentru noi, pentru ca noi, fie că veghem, fie că dormim [adică fie că suntem încă în lume, fie am adormit deja], cu El împreună să viețuim” (I Tesaloniceni 5, 9-10).
Astfel, tot ceea ce s-a lucrat și s-a împlinit pentru noi oamenii și mântuirea noastră, ne conduce la concluzia că iubirea este mai tare decât moartea, concluzie care nu este o simplă convingere doar, ci ea devine certitudine pentru toți cei ce fac, prin credință și botezul creștin, prin viața în Hristos și cu Hristos, pentru Hristos, după modelul vieții lui Hristos în noi, cu noi și pentru noi, până la sacrificiul suprem și izbăvirea sublimă prin înviere, devine certitudine, așadar, pentru toți cei ce fac experiența dragostei adevărate, curate, pure, totale, necondiționate, fără umbră sau pată, rupte din rai. Este însuflețirea dragostei care i-a inspirat neobosit și necontenit pe toți martirii și martirele Bisericii, și nu doar pe cei care și-au vărsat sângele pentru Hristos, ci și pe cei care au acceptat să-și poarte aici, pe pământul încercărilor și suferințelor, cu demnitate, crucea proprie, sacrificându-și viața pentru ceilalți, pentru lume, „de dragul Mariei și al Mântuitorului”, după admirabila, suava, gingașa expresie a poetului nostru nepereche Mihai Eminescu. Pentru că „pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea ce ni se va descoperi” o spune Marele Pavel (Romani 8, 18), prin tainica lucrare a Duhului Sfânt, despre Care Biruitorul morții, la Cina cea de pe urmă, destăinuie că „nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16, 13). Prin harul Sfântului Duh înțelegem marele dar pe care Tatăl nostru Cel din ceruri ni-l face, înfrățindu-ne, prin nașterea din nou, din apă și din Duh, cu Fiul Său Cel Unulnăscut, Cel Întâinăscut din morți, ca să devenim și să fim împreună-moștenitori cu Hristos ai Împărăției pregătite de Dumnezeu, din dragoste totală, sfântă, desăvârșită, mai înainte de întemeierea lumii, scopul pentru care Creatorul l-a zidit pe om, micșorându-l cu puțin față de îngeri, potrivit celebrei glăsuiri profetice. „Pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, Care strigă: Avva, Părinte” (Galateni 4, 6)! Mai mult, și tot Apostolul Neamurilor binevestește, romanilor de astă dată: „Duhul Însuși mărturisește împreună cu Duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Și dacă suntem fii, suntem și moştenitori-moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim” (Romani 8, 16-17). Prin Cel Întâinăscut din morți, noi, frații Săi duhovnicești, mieii turmei Sale cuvântătoare, mioarele Păstorului Celui Preaînalt, smeriții și mărunții frați ai Mielului lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii, suntem eliberați din robia păcatului și a morții. „Astfel dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 7). Din toate cele înșiruite mai înainte, nu ne revine decât să exclamăm, dimpreună cu Apostolul din Tarsul Ciliciei, în magistrala-i epistolă către efesenii locuirii vremelnice, binecuvântate și izvorâtoare de binecuvântare a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, Maica și Împărăteasa vieții noastre: „Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava în Biserică și întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor! Amin” (Efeseni 3, 20-21).
Dragii inimii mele, chemați a fi împreună-moștenitori cu Cel Întâinăscut din morți,
Nădejdea noastră la împreună-moștenire cu Hristos Biruitorul morții este mare foarte. Și cum ar putea fi altfel când știm că „Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit” (Romani 5, 8) și tot prin El, prin Scump Sângele Său „ne vom izbăvi prin El de mânie” (Romani 5, 9). În adânc nepătrunsa ultimă Carte a Descoperirii, Apostolul Iubirii dumnezeiești, în tainica vedenie a Mielului lui Dumnezeu Cel înjunghiat, ne destăinuie, prin cântarea cea nouă psalmodiată de „cele patru ființe și cei douăzeci și patru de bătrâni” care „au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută și cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților”, adresată Celui Întâinăscut din morți: „Vrednic ești să iei cartea și să deschizi pecețile ei, fiindcă ai fost înjunghiat și ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminția și limba și poporul și neamul; și I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăție și preoți, și vor împărăți pe pământ” (Apocalipsa 5, 8-10). Ucenicul iubit, Fiul adoptiv al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încredințată lui și, prin el, nouă, tuturor smeriților ucenici ai Domnului, la Crucea Mântuitorului, ca Mamă, de către Fiul ei Cel Întâinăscut și Unicul ei Fiu, prin Testamentul sfânt al Domnului pe Cruce, mai înainte de a-Și da sufletul în mâinile Tatălui ceresc, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul ne dezvăluie tuturor icoana desăvârșită a Celui ce a venit și S-a sacrificat pentru noi, punându-Și sufletul la bătaie și trupul spre chinuri și moarte, din dragoste pentru noi, răscumpărându-ne, slujindu-ne, crucificându-Se, numărat fiind cu cei fără de lege, deși „n-a săvârșit nici un păcat, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui” (I Petru 2, 22), iar „mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârșise nici o nedreptate și nici înșelăciune nu fusese în gura Lui”, după cum, mai înainte, a văzut în descoperirea Duhului Isaia Profetul (53, 9) și cum Însuși mărturisește despre Sine și taina înomenirii Cuvântului veșnic al Tatălui ceresc: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Mc 10, 45).
Hristos Biruitorul morții ia asupră-Și neputințele, păcatele, moartea noastră. O arată limpede și Verhovnicul Apostolilor, Petru: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn” (I Petru 2, 24), cu alte cuvinte, le-a răstignit, Și-a asumat, El, Cel fără de păcat, totalitatea și absurditatea păcatelor noastre, a luat asupra Lui neputințele noastre, bolile, suferințele, pătimirile și nu doar toată boala și neputința, ci chiar moartea noastră, fiind „Păstorul și Păzitorul sufletelor” noastre (I Petru 2, 25). „S-a dat pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră” o spune și Sfântul Apostol Pavel (Romani 4, 25), în deplină continuitate cu viziunea profetică a Psalmistului: „Căutat-am pe Domnul și m-a auzit și din toate necazurile mele m-a izbăvit” (Psalmul 33, 4). De aceea, toți cei adormiți, la care ne adăugăm și noi, cei ce încă așteptăm marea trecere, paștile nostru, trecerea din moarte, prin moartea noastră, la Viață, prin nădejdea în înviere, ne încredințăm și ne rugăm Mântuitorului spre odihna în lumina și zorii vieții veșnice, acolo unde nu mai este „durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”, întrucât toate necazurile, durerile, tristețile, lacrimile, suspinurile, suferințele, chinurile, morțile noastre le-a luat asupră-Și Învingătorul vrăjmașului celui de pe urmă, Triumfătorul asupra morții, Mielul lui Dumnezeu Care ia asupra Sa toată suferința și necazul omenirii, pironind pe Sfânta Cruce, în desăvârșită dragoste, totală și necondiționată, moartea ta și a mea, a ei și a lui, moartea mamei mele și moartea tatălui meu, moartea bunicilor și a străbunicilor mei, moartea neamului meu, moartea moșilor și a strămoșilor noștri, moartea neamului nostru, moartea popoarelor și semințiilor pământului, moartea celor ce vin și a celor ce vor veni după noi, până la ultimul care se va naște din femeie și va muri mai înainte de întoarcerea glorioasă a Fiului Omului, moartea lui Adam, moartea Evei, moartea fiilor lui Adam și a fiicelor Evei, moartea omului, pentru ca, prin izbucnirea Vieții, prin Sfânta Înviere a lui Hristos, Paștile nostru, să trecem și noi, paștile nostru, prin moarte, la nădejdea învierii, așteptând Ziua Domnului, „învierea morților și viața veacului ce va să fie”.
Prin Taina Sfântului Botez suntem deja, mistic, părtași Morții și Învierii Fiului lui Dumnezeu înomenit, răstignirii și ridicării din morți a Cuvântului întrupat, înmormântării și proslăvirii Noului Adam. O tâlcuiește răspicat celor din capitala Imperiului lumii vechi, Roma, Pavel din Tars: „Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Romani 6, 3-6), și, ca atare, „dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El” (Romani 6, 8). Nimic altceva nu putem înțelege din atâta iubire nebună, ruptă din cer, dumnezeiască, decât că, ascultând Cel de Sus strigătele noastre, tânguirea și plângerile nevrednicilor Săi robi, luând aminte la disperarea omenirii și la sfâșietoarea traiectorie a vieții omului pe pământ, ajuns, și ieri, și azi, în pragul abisului, pe buza prăpastiei, în primejdie de a se prăbuși în hău, de a se prăvăli în neant, răspunde strigătului omului, țipătului din adâncurile iadului, tânguirii lui Adam. Și cum îi răspunde Dumnezeu omului, întregului Adam? Prin Cuvântul Său întrupat, prin Noul Adam, venit în lume mai presus de fire, din Noua Eva, Preasfântul Chivot și Templu al sălășluirii slavei dumnezeiești, Biserica însuflețită și Raiul cuvântător, Femeia îmbrăcată în Soarele dreptății, încununată de stele și cu luna la picioare, Carea zdrobește capul șarpelui înțelegător, Cea care naște Fiu fără dureri, pe care le trăiește, însă, cu toată intensitatea la nașterea din nou, prin moartea pe cruce, a Fiului ei Cel Unul Născut, Unicul ei Fiu, spre înviere, prin Sfânta Cruce și Sfânta Înviere a Fiului Omului, Fiul lui Dumnezeu, Paștile nostru, Întâiulnăscut din morți, „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 6-8). Acesta este răspunsul lui Dumnezeu la țipătul din străfundurile iadului, din măruntaiele pământului, din mormântul întunecat al omului, răspunsul dumnezeiesc la agonia umană: Îl trimite în lume, să Se facă Om, pe Fiul Său, Care vine, ia chipul Fiului Omului, pentru a ne restaura pe noi în demnitatea menită de Creator nouă, pentru a ne „împodobi, iarăși, cu frumusețea cea dintâi”, așa cum era în planul Preasfintei Treimi. Răspunsul vine, prin urmare, prin Cuvântul întrupat, prin Iisus Hristos Domnul, Care ne reamintește că dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în voia Domnului, din iubire. De aceea, Hristos Mântuitorul renunță la securitatea Lui personală, la siguranța Lui, la puterea Lui, la prestigiul Său și, mai presus de toate, chiar la viața Sa, pentru a aduce omului și lumii, în dar, dreptatea și împăcarea.
Iubiți frați creștini, în nădejde întăriți,
Și dacă o așa de mare, divină, nepământeană, celestă iubire s-a revărsat peste noi, bieții oameni, din isvorul nesecat al negrăitei, nemărginitei, neprețuitei Iubiri, Dumnezeu Viața, Viața și Învierea noastră, „Cel ce este”, oare, cum mai este loc în noi și între noi de neînțelegere, de neîngăduință, de lipsă de iertare, de dispreț, de sete de putere, de concurență, de invidie, de răutate, de ură? Ce bine ar fi să învățăm sau, mai curând, să redeprindem arta de a-l asculta pe celălalt, de a renunța la propriile pretenții, la nesăbuitele noastre revendicări, la setea de răzbunare și la dorința de a ne face singuri dreptate, de prea multe ori socotindu-ne nedreptățiți, deși, dacă am căuta în adânc, am regăsi partea noastră de vină și, lăsând la o parte tot ceea ce ne dezbină și ne separă, surpând vrăjmășia dintre noi, am încerca să lucrăm întru iubire. O, câtă liniște și pace s-ar așterne pe pământ. Cu adevărat, cei adormiți ar putea dormi somnul cel lin al odihnei în cereasca liniște a îngerilor, iar în lumea noastră, cea de deasupra țărânei, ar amuți armele și geloziile, s-ar pacifica energiile umanității și s-ar domoli înfierbântările patimilor care ne macină și ne desfigurează, ucigându-ne lent, dar sigur. Atunci am putea, în tihnă, auzi chemarea Blândului și Bunului Păstor, nimeni Altul decât Mielul Care ia asupră-Și neputințele și lipsurile oamenilor, durerile și suferințele umanității, bolile și păcatele noastre, moartea noastră, omorându-o prin Moartea Sa și biruind-o prin Sfântă Învierea Sa, a Celui Întâinăscut din morți, cum Însuși, în Duhul Sfânt, îl inspiră pe Prorocul să binevestească: „Eu Însumi voi purta grijă de oile Mele și le voi cerceta, Eu voi paște oile Mele și Eu le voi odihni… oaia pierdută și rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega și pe cea bolnavă o voi întări, iar pe cea grasă și tare o voi păzi și voi păstori cu dreptate” (Iezechiel 34, 11, 15-16). Cum s-ar schimba chipul lumii noastre dacă am înțelege cât de mult ne iubește și ne iartă Dumnezeu, vrea să ne vindece, ne cercetează cu milă, ne ia și ne ține în brațe, ne îngrijește rănile, ne cheamă și vrea să ne scape de moarte și cum așteaptă să vadă că și noi măcar încercăm să ne îngăduim, să ne răbdăm, să ne iertăm, să ne iubim unii pe alții, așa cum El ne-a iubit și ne iubește pe noi, cum, Părinte iubitor fiind, întotdeauna ne-a îngăduit, ne-a suportat și ne-a iertat și mereu dorește să ne ierte, să ne primească din nou Acasă, la El, iar noi irosim timpul pe care Domnul ni-l oferă pentru nimic altcineva decât pentru noi, pentru moștenirea vieții de veci în Împărăția iubirii sfinte, necondiționate, totale, Împărăția Biruitorului morții, Cel Întâinăscut dintre cei morți, Hristos Iisus Domnul, Mielul și Păstorul.
O astfel de pace voiește Dumnezeu în lume, iar nu tristul spectacol al scandalosului război ce sfâșie frații între ei și aduce multă pagubă omenirii, umbrind lucrarea de propovăduire neobosită a Evangheliei păcii. Oare cum vom răspunde Dreptului Judecător Care, prin Duhul Său, a călăuzit mâna apostolică să le scrie celor din Cetatea eternă: „nu răsplătiți nimănui răul cu rău. Purtați grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiți în bună pace cu toți oamenii. Nu vă răzbunați singuri, iubiților, ci lăsați loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci, dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea; căci făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele” (Romani 12, 17-21). Din păcate, nemiloasa desfășurare a istoriei căderilor oamenilor a condus omenirea, trecând prin gloria efemeră a Caput Mundi și trista strălucire a Noii Capitale înspre pretențiile aberante ale celei de a treia Cetate a închipuitei împărății, care, totuși, se întinde cel mai mult pe pământ, a făcut ca ecourile pauline să se lovească de trista și dura realitate a pietrelor oarbe și surde, în locul care „nu crede în lacrimi”. Câtă pilduitoare zidire duhovnicească risipită, ce întunecată priveliște. Numai că nădejdea nu vine de la oameni, supuși morții și înrobiți păcatului, setei de putere, dorinței de stăpânire, patimilor egoiste, ci izbăvirea vine de la Cel ce a biruit moartea prin moartea Sa infamă, spânzurat pe lemn fiind, în momentul răscrucii omenirii. Tocmai din astă pricină, laolaltă cu destinatarii celei dintâi epistole a lui Simon-Petru, Apostolul lui Hristos, să primim și noi îndemnul petrin: „de veți și pătimi pentru dreptate, fericiți veți fi. Iar de frica lor să nu vă temeți, nici să vă tulburați, ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfințiți în inimile voastre și să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, dar cu blândețe și cu frică, având cuget curat” (I Petru 3, 14-16). Iar nădejdea noastră este în Domnul și Nădejdea noastră este chiar Însuși Domnul, Cel Întâinăscut din morți, Biruitorul morții.
Astfel, Hristos Însuși ia asupră-Și lipsa noastră de unitate, rivalitatea nedreaptă, nedemnă, inumană până la urmă, dintre popoare, și nu doar dintre cele din imediata vecinătate, ci și dintre noi, celelalte popoare, fie ele din Europa Centrală sau din Balcani ori de oriunde altundeva, și ne cheamă pe toți la împăcare, El, Biruitorul morții tuturor oamenilor, Învingătorul deplin și definitiv al morții și Nimicitorul consecințelor nefaste ale acesteia asupra vieții oamenilor și popoarelor, cheamă, dimpreună cu toți oamenii, toate popoarele la împăcare și bună înțelegere. Pentru că Hristos, pe Cruce, îmbrățișează întreaga făptură și ne dăruiește pacea Sa, pacea Fiului lui Dumnezeu înomenit, pacea Sa, cele două brațe ale Cinstitei Cruci sunt brațele primitoare ale împăcării lui Dumnezeu cu omul, la răscrucea omenirii. În mâinile Lui, ale Celui răstignit și înviat suntem una și suntem atrași de El la El, înspre El, prin El, Cel spânzurat pe Lemnul Crucii și ridicat din Sfântul Mormânt în slava lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu împacă și ne oferă pacea Sa, ne dăruiește pacea, ne împacă cu El, ne împacă unii cu alții, curățindu-ne, purificându-ne de toată întinarea și de cele mai sordide ale noastre, dăruindu-ne, oferindu-ne, în dar, iertarea. Iar nouă nu ne rămâne decât să ne iertăm și să ne împăcăm unii cu alții. A spus-o Domnul, demult, lui Isaia Prorocul: „atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună, și un copil îi va paște; juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul ca și boul va mânca paie” (Isaia 11, 6-7 ș. urm.) și iarăși „nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia și nu va mai învăța războiul” (Isaia 2, 4). Încurajatoare perspectivă, îndeosebi în vremurile de acum. Dar, mai spectaculoasă, de departe, este viziunea profetică finală: „El va înlătura moartea pe vecie! Și Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile de pe toate fețele” (Isaia 11, 8), motiv pentru care exclamăm și noi, unindu-ne glasurile cu cel al Evanghelistului Vechiului Legământ, „și se va zice în ziua aceea: …să ne bucurăm și să ne veselim de mântuirea Lui” (Isaia 11, 9). „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”, conglăsuiește al patrulea stih al Învierii. În consonanță cu cele descoperite în Ultima Carte a Sfintei Scripturi, cea a Revelației: „cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, și El va sălășlui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Însuși Dumnezeu va fi cu ei. Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apocalipsa 21, 3-4). Deoarece Dumnezeu înnoiește totul, pe toți și pe toate, le face din nou, „noi le facem pe toate” (Apocalipsa 21, 5). „Și moartea și iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc” (Apocalipsa 20, 14). De aceea, zice Domnul: „Fericit și sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceștia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El mii de ani” (Apocalipsa 20, 6). Și ce am putea noi, bieți muritori cu suflete nemuritoare, dar însetați de Domnul și dorind aprins să moștenim viața de veci și tânjind după clipa revederii cu toți cei ascunși de-acum în taina inimii iubirii lui Dumnezeu, să înțelegem, oare? Că ultimul cuvânt al Istoriei Îi aparține lui Dumnezeu! Că ultimul cuvânt al lui Dumnezeu nu este o judecată! Judecata va fi, dar ultimul cuvânt al lui Dumnezeu este un cuvânt de viață, un cuvânt care dă viață, Cuvântul Care așează, statornicește, inaugurează o nouă creație! Hristos Cel înviat, Biruitorul morții este Începutul unei vieți noi și adevărate, autentice! Învierea lui Hristos anunță, vestește, binevestește sfârșitul vechii ordini a lumii și aruncă semințele unei noi creații, ale noii creații, care va fi spre veșnicie, spre viață veșnică, în și împreună cu Noul Adam, Mirele și Capul Bisericii, viață veșnică în care toți cei salvați, mântuiți, vor fi împăcați în El și Dumnezeu va fi totul, prin slava Lui, în toți cei ce vor moșteni viața Împărăției netrecătoare, căreia să ne facă Cel Întâinăscut din morți și pe noi părtași, atât pe cei ce încă ne bucurăm aici de Învierea Lui, cât și pe cei ale căror candele s-au mutat și s-au ascuns în inima iubirii milostive a lui Dumnezeu, Căruia fie slava și cinstea și închinarea, împărăția și puterea și mărirea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Hristos a înviat!
Al vostru, al tuturor,
umil rugător la Tronul Mielului Înjunghiat
pentru păcatele noastre și pururea recunoscător Cerului și vouă pentru toată dragostea sfântă arătată întotdeauna și îndeosebi în clipele de grea încercare,
† Sofronie
al Oradiei
Dată în Reședința Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei în Anul Domnului 2023, în binecuvântatul anotimp pascal, în Ziua Învierii Biruitorului morții, Întâiulnăscut din morți, Iisus Hristos Dumnezeu-Omul și Mântuitorul
