În Vinerea Mare, la Catedrala Mitropolitană din Sibiu a fost oficiată slujba Deniei în cadrul căreia s-a cântat Prohodul Mântuitorului Iisus Hristos.
Slujba religioasă a fost oficiată de Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi din care au făcut parte cadre didactice de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna” din Sibiu şi slujitori ai locaşului de cult. Credincioşii au cântat Prohodul Domnului împreună cu soborul slujitor şi Corala „Timotei Popovici” a Catedralei mitropolitane, dirijată de pr. lect. univ. dr. Dan Alexandru Streza.
La final, soborul şi credincioşii au înconjurat Catedrala mitropolitană, iar preoţii au purtat Sfântul Epitaf.
„Rânduiala liturgică a punerii în mormânt a Domnului se numește Denia Prohodului, care se săvârșește în seara Vinerii Mari, ca Utrenia Sâmbetei celei Mari. Această alcătuire poetică reprezintă o capodoperă a spiritualității și imnografiei liturgice ortodoxe, prin frumusețea și profunzimea ei teologică. Este atribuită de către Tradiția Bisericii Sfântului Teodor Studitul, renumitul imnograf al Constantinopolului, care a trăit în a doua jumătate a secolului al VIII-lea și în prima parte a secolului al IX-lea. Strofele cântărilor sunt grupate în trei stări și sunt cântate de către cler şi credincioşi, cu făclii aprinse în mâini, în faţa Sfântului Epitaf sau a icoanei punerii în mormânt a Mântuitorului, așezat în mijlocul bisericii, în fața Sfintei Cruci. Așa cum arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, slujba Prohodului nu este o tânguire de îngropare, ci o mărturisire a dumnezeirii lui Iisus Hristos şi o preaslăvire a iubirii Lui jertfelnice sau pătimitoare, pentru a-l mântui pe om de păcatul neascultării de Dumnezeu şi a-l ridica din stricăciunea morții (…).
Conținutul teologic al strofelor Prohodului este de o frumusețe și profunzime aparte. Biserica întreagă, cler și popor, este copleșită de taina cea mare și negrăită a șederii Domnului Hristos cu trupul în mormânt și preamărește taina smereniei Lui, astfel: „În mormânt, Viaţă / Pus ai fost, Hristoase / Și s-au spăimântat oştirile îngereşti / Plecăciunea Ta cea multă preamărind”. Dinaintea plecăciunii celei mari și negrăite a Mântuitorului se cutremură toate puterile cerești, necunoscând taina adormirii Lui: „Cereştile cete / Mort întins, pentru noi / Te-au văzut, Stăpânul meu, şi s-au spăimântat / Și cu aripile s-au acoperit”. Mântuitorul Hristos Se odihnește cu trupul în mormânt, însă cu sufletul, ca un Dumnezeu, a coborât în cele mai de jos ale pământului biruind puterea morții și zdrobind porțile iadului. Întristarea de îngropare se preface în bucurie: „Tu-n mormânt fiind pus / Ziditor Hristoase / temelia iadului s-a cutremurat / şi-ale morţilor morminte s-au deschis”. Dumnezeiasca comuniune de viață și de iubire a Preasfintei Treimi nu se schimbă odată cu Întruparea, Patimile şi Moartea Mântuitorului: „În mormânt ai apus / dar de-al Tatălui sân nicicum nu Te-ai despărţit, Hristoase al meu / Acest lucru e străin şi nefiresc” sau: „Sus văzându-Te, / de Părinte nedespărţit, Doamne, / iar jos cu Trupul mort, sub pământ fiind, / serafimii s-au înfricoşat acum”. Textul prohodului surprinde în mod minunat împreună participarea întregii creații la pătimirea cea mântuitore a lui Hristos, prin care întreaga făptură trece la un nou mod de existență: „S-a schimbat făptura / prin a Tale patimi, / căci cu Tine-au pătimit toate câte sunt, / Țiitor a toate cunoscându-Te”, după cum arată Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Laurențiu la meditația din această zi.
