Duminica Dreptei Judecăţi este încă o duminică pregătitoare pentru Sfântul și Marele Post al Păresimilor, ca o călătorie a noastră împreună cu Hristos. Am pornit călătoria noastră animaţi de dorinţa lui Zaheu-vameşul de a-L cunoaște pe Hristos, urmată de credinţa smerită a femeii cananeence, de rugăciunea smerită a vameșului, pentru a ne întoarce din exilul păcatului, la Hristos, precum Fiul Risipitor.
Pentru a rămâne statornici cu Hristos pe calea mântuirii, prin post, rugăciune și împlinirea poruncilor și a faptelor de milostenie, Sfânta Biserică a rânduit Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi. Ne amintim de dreptatea lui Dumnezeu și de răsplata Lui deplină de la sfârșitul veacurilor.
După viaţă, Creatorul ne-a lăsat, ca unor persoane responsabile, libertatea de a ne bucura de darurile Sale, câștigându-ne viaţa veșnică. Ne-a lăsat în noi și un judecător, glasul conştiinţei, pentru a ne menţine pe calea cea dreaptă, raportându-ne viaţa noastră la sfinţenia lui Dumnezeu. Prin nemărginita Sa iubire de oameni, Dumnezeu ne-a lăsat și șansa iertării păcatelor și a îndreptării vieţii în Taina Spovedaniei, pentru a ne uni cu Hristos, în Taina Euharistiei, pregustând de pe pământ din bunătăţile raiului.
Dreapta Judecată, descrisă în Sfânta Evanghelie a acestei duminici, se numește „Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”, pentru că în faţa acestei judecăţii, orice fiinţă umană se înspăimântă, când va da răspuns în faţa Celui îmbrăcat în slavă.
Ne putem întreba de ce oare trebuie să ne judece Dumnezeu, Cel a toate milostiv? Oare, judecata nu este împotriva nemărginitei Sale iubiri de oameni? Dumnezeu ne-a creat din iubire și tot din iubire a trimis pe Fiul Său să răscumpere lumea din păcat, răstignindu-Se și murind, nevinovat, pe Cruce pentru întreaga omenire căzută. Ne-a lăsat însă pe fiecare persoane libere, ca să dorim mântuirea și să o câștigăm, cu ajutorul harului divin, care nu ne silește cu nimic. Despre folosirea sau respingerea acestui dar al libertăţii de a ne împărtăși sau nu de iubirea mântuitoare a lui Hristos vom fi judecaţi, fiecare în parte, la despărţirea noastră de această lume, prin Judecata particulară, și la sfârșitul veacurilor, cu toţii împreună, la Judecata obştească. După felul cum am răspuns noi nemărginitei Sale iubiri de oameni, ne va răsplăti și Dumnezeu, prin judecata Sa cea dreaptă.
Despre modul în care se va desfășura Judecata particulară nu găsim în Sfânta Scriptură o descriere. Dar, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, judecata aceasta se aseamănă cu trecerea sufletului nostru prin niște „vămi”, prin niște controale, unde vom fi opriţi dacă am făcut păcate mari. Dacă păcatele pe care le-am făcut în viaţă au fost mărturisite în Taina Spovedaniei și dacă am făcut pocăinţă pentru ele și ne-am îndreptat, acelea au fost iertate și au fost șterse din Cartea vieţii noastre. Dacă vom trece mai departe de aceste vămi, îngerii ne ajută să ajungem în Rai. Cei care nu vor putea trece de aceste vămi ale judecăţii, vor fi luaţi de îngerii cei răi și vor fi duși în iad.
Sentinţa judecăţii particulare este parţială, pentru că este judecat numai sufletul, despărţit de trup, care se află în mormânt, și sunt judecate numai faptele, bune sau rele, nu și consecinţele faptelor noastre în urmași. Ea nu este definitivă, pentru că va fi înlocuită de sentinţa Judecăţii obștești.
Pentru ca dreapta răsplată a lui Dumnezeu și voia Sa cea sfântă, cuprinsă în Planul Său cel veșnic pentru om, coroana creaţiei, să se împlinească întru totul, la sfârșitul veacurilor va urma Înfricoşătoarea Judecată de obşte, despre care ne vorbește Sfânta Evanghelie de astăzi (Matei 25, 31-46). Va trebui să fie și o mare Judecată finală, care să judece și trupul și sufletul și faptele, dar și urmările faptelor noastre. Binele săvârșit în timpul vieţii noastre sporește și se înmulţește și după plecarea noastră din această lume, necesitând o răsplată mai mare din partea lui Dumnezeu, de care să se bucure și sufletul și trupul, în viaţa veșnică. Tot așa și răul lăsat în urma noastră poate înmulţi răul din lume și după judecarea noastră particulară, de la sfârșitul vieţii. Şi această nedreptate sporită, după dreptatea divină, trebuie pedepsită. În timpul acestei vieţi, pe lângă păcatele personale se pot adaugă și cele săvârșite cu complicitate, învăţând și pe alţii la păcat, și aceștia au transmis patima lor altora și așa se transmite păcatul din unul în altul, sporind gravitatea lui pentru cel care l-a făcut primul. De aceea Mântuitorul Iisus Hristos spune: „…cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării”. Vedeţi că și păcatul și fapta bună vor spori în timp? De aceea e necesară o judecată universală, la sfârșitul veacurilor.
Dacă Mântuitorul Iisus Hristos, la prima venire, când a venit în „chip de rob” în peștera de la Bethleem, a fost smerit, la venirea Sa a doua va veni întru slava Sa Dumnezeiasca. Va veni pe norii cerului, însoţit de Sfinţii Îngeri.
Judecata de obște nu este numai solemnă și înfricoșătoare, ci și definitivă, desăvârșind Judecata particulară. Toţi vor simţi că destinul lor a fost pecetluit pentru eternitate, fără nicio posibilitate de schimbare. Intervalul între cele două judecăţi este timpul lucrării Bisericii, care mijlocește pentru cei plecaţi la Domnul.
În Apocalipsă se vorbește despre semnele prevestitoare celei de-a doua venirii a Domnului. Când se vor împlini toate acestea nu știe decât Tatăl ceresc. Au greșit și greșesc amarnic toţi cei care leagă venirea Domnului de unii ani din calendar, cu cifre rotunde. Semnele prevestitoare venirii Mântuitorului trebuie să fie pentru noi semne de pregătire. Misterul vieţii creștine, ca șansă de mântuire, de liniște sufletească, de împăcare și de bucurie nepieritoare constă în împlinirea acestui paradox: Să fii totdeauna pregătit ca şi cum ai muri mâine, dar bucuros ca şi cum ai trăi veşnic! Dacă ești împăcat cu Dumnezeu și cu semenul tău, dacă te spovedești cât mai des și te împărtășești cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, la Sfânta Liturghie, poţi aștepta clipa plecării oricând va voi Dumnezeu. Şi această pregătire îţi va fi de mare folos și pentru Judecata de obște.
Judecata universală este pusă de Sfânta Scriptură și de Sfinţii Părinţi în strânsă legătură cu sfârșitul vieţii pământești sau cu înnoirea lumii și cu învierea morţilor, care sunt și ele simultane cu venirea lui Hristos.
Îngerii lui Dumnezeu vor aduna pe toţi fiii pământului la judecată. Înaintea Judecăţii se vor deschide „cărţile” (Dan. 7, 10; Apoc. 20, 12), care sunt înseși vieţile oamenilor; sau „cartea vieţii”, care e tezaurul de viaţă ce și l-au câștigat în Hristos cei drepţi. Prin conştiinţă, glasul lui Dumnezeu din om, fiecare va putea vedea, ca într-o carte, toată viaţa sa și a tuturor celor cu care a vieţuit, pentru a judeca faptele și urmările faptelor sale. Vom cunoaște atunci cât bine sau cât rău am făcut semenului nostru. Iubirea aproapelui este criteriul judecăţii.
Dreptul Judecător va rosti solemn sentinţa răsplătirii faptelor omenești, săvârșite din libertatea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o creaţiei Sale, pentru ca fiecare să răspundă de faptele sale. Slujitorii lui Hristos, Dreptul Judecător, îngerii, îi vor separa pe cei drepţi de-a dreapta și pe cei păcătoși de-a stânga. Judecătorul le va spune celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Iată, prima răsplată a dreptăţii lui Dumnezeu de la Judecata de obște, pentru cei care L-au urmat pe Hristos, este aceea de a fi numiţi „binecuvântaţii Tatălui”, iar a doua de a fi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, o moștenire pregătită de la crearea lumii. Sen- tinţa se continuă cu motivarea ei: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Mt. 25, 35-36). Auzind aceste cuvinte, cei drepţi se vor întreba: „Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 37-40).
Ce frumoasă, minunată, bogată, plină de iubire și mângâiere este această sentinţă: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu…” Acesta trebuie să fie dezideratul vieţii noastre; dorinţa cea mai arzătoare de a ne număra și noi printre „binecuvântaţii” Părintelui Ceresc! A fi binecuvântat de Dumnezeu înseamnă a primi de la El, în dar, cea mai mare cinste ca răsplată pentru împlinirea voii Lui, în tot timpul vieţii tale, devenind plăcut lui Dumnezeu, prin slujirea lui Hristos și a aproapelui. Așa devenim „fii ai lui Dumnezeu, după har” și moștenitori ai Împărăţia cerurilor, după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Astfel dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Gal. 4, 7).
Sentinţa celor de-a stânga, a celor condamnaţi veș- nic, va fi foarte aspră: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui”. Ea cuprinde aceeași motivare: „Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu m-ați îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat” (Mt. 25, 41-43).
Cea mai mare pedeapsă, în urma pierderii fericirii veșnice, prin neslujirea aproapelui este aceea de a fi „blestemat” în faţa lui Dumnezeu, pentru că ai refuzat toate darurile Duhului Sfânt, câștigate de Hristos prin Jertfa Sa mântuitoare. Veșnicia chinului celor condamnaţi va fi „focul cel veşnic”.
După Judecată, drepţii vor primi fericirea raiului, ca răsplată a Dreptului Judecător, împreună cu Hristos, cu Maica Preacurată, cu îngerii și cu toţi sfinţii lui Dumnezeu.
Raiul a fost pregătit omului de la creaţie, dar după izgonirea din rai a strămoșilor noștri, Adam și Eva, pentru neascultare, raiul s-a închis. El a fost redeschis de Mântuitorului Iisus Hristos, în Sâmbăta Mare a Pătimirilor Sale, când, fiind cu trupul în mormânt, a coborât cu sufletul la iad și i-a zdrobit peceţile, care ţineau legaţi pe toţi Drepţii Vechiului Testament și care stăteau în așteptarea eliberării lor. Hristos, prin moartea Sa pe cruce, „a călcat moartea” și a deschis porţile raiului. De aceea, ziua de sâmbătă a rămas pentru tot parcursul anului ca zi de pomenire specială pentru cei adormiţi. Ziua deschiderii Raiului este ziua premergătoare Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
Raiul este, deci, un loc sau o stare unde merg sufletele drepţilor după Judecata particulară sau după cea obștească, pentru viaţa veșnică. Este un loc pentru că trebuie să fie localizat, deoarece sufletul nu este atotprezent cum este Dumnezeu. Locul acesta are mai multe stări, pentru că ar fi nedrept să mergem toţi în Rai, fără să fie o diferenţiere în funcţie de mulţimea faptelor bune și a nevoinţelor împlinite, ca iubire de Hristos și semeni. Fiecare vom fi așezaţi pe o anumită treaptă, pe care am câștigat-o și care exprimă apropierea noastră de Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune că a fost răpit până la al treilea cer, că a văzut lucruri pe care nu le poate vorbi, mintea noastră nu le poate concepe, cuvintele noastre nu le pot reda, lucruri deosebite, dumnezeiești: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit până la al treilea cer… Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 2 și 4). Înseamnă că, stând în diferitele stări, sufletele credincioșilor pot dobândi, la Judecata obștească, o îmbunătăţire a stării lor prin mijlocirea noastră către Dumnezeu, prin rugăciunea Bisericii, prin faptele bune care se fac în numele lor, completând faptele pe care ei nu le-au făcut.
Bucuria şi fericirea raiului constă în comuniunea deplină cu Hristos. Dacă prin Sf. Euharistie am pregustat numai din bunătăţile de la Masa Împărăţiei, în rai Îl vom vedea pe Hristos și ne vom bucura de toate darurile Lui.
Raiul nu este locul unde ne ducem noi pentru ca să ne odihnim. Cuvintele pe care le rostim la înmormântare, mijlocind pentru răposaţi odihna lor „în loc luminat, în loc de verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea”, nu se referă la un loc lipsit de activitate. Locul luminat este locul vederii și al cunoașterii lui Dumnezeu. Locul de verdeaţă este locul viu, plin de viaţă, unde odihna, ca mulţumire și bucurie, este deplină, fiind lipsită de durere și întristare. Raiul este plin de viaţă, o viaţă înrâurită de Izvorul Vieţii, o viaţă de comuniune deplină cu Dumnezeu. Fericirea raiului și veșnicia lui constituie cea mai mare răsplată a lui Dumnezeu pentru om, coroana creaturii Sale.
Iadul este și el un loc și o stare în care merg sufletele condamnate după judecata particulară și după cea obștească. Chinurile iadului sunt multe și îngrozitoare. Cel mai dureros chin al iadului este lipsa deplină a comuniunii cu Dumnezeu și între ei, în „întunericul cel din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Mt. 8, 12); „în gheena, în focul cel nestins, unde viermele nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9, 45-46). Grozăvia iadului ca împărăţie a diavolilor este tocmai veșnicia chinurilor lui.
În acest sens, este edificator exemplul luat din viaţa Sfântul Macarie cel Mare, care plimbându-se în pustie a lovit cu toiagul său un craniu al unui om. Sfântul a auzit cum a început să vorbească acel craniu. Acesta i-a spus sfântului că el a fost un slujitor la templul păgân și a ajuns în iad, unde chinul cel mai groaznic este provocat de faptul că, în acel întuneric chinuitor, nimeni nu poate vedea faţa celuilalt, decât spatele, deci „singurătatea în comun”, adică lipsa de comuniune cu Dumnezeu și lipsa de comuniune cu cel de alături de tine. Şi a adăugat acesta: „Rugăciunile tale ne fac pe unii dintre noi să vedem în parte faţa celuilalt”. Acestea sunt rugăciunile Bisericii, care pătrund până în iad. Apoi acela a adăugat: „Noi cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu suntem miluiţi măcar puţin, dar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de El şi n-au făcut voia Lui dedesubtul nostru sunt”.
În această duminică, meditând la Înfricoșătoarea Judecată să reţinem aceste două sentinţe și să ne întrebăm: Ce vrem să fim, binecuvântaţii Părintelui Ceresc, sau blestemaţii care să fie aruncaţi în focul cel veșnic? Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură ne îndeamnă spre iubirea de Dumnezeu și de aproapele, în egală măsură: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!” (1 In. 4, 20).
Trebuie să ne alegem de aici, de pe pământ, locul veșnic unde vrem să mergem și să ne pregătim pentru aceasta, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, împlinind faptele iubirii milostive faţă de aproapele nostru, ca iubire faţă de Hristos. Să ne curăţim întreaga fiinţă prin Taina smereniei, Sfânta Spovedanie, pentru a ajunge la bucuria comuniunii cu Hristos, prin Sfânta Euharistie, pregustare din bunătăţile raiului.
Să ne rugăm lui Dumnezeu și pentru cei dragi ai noștri plecaţi la Domnul și să facem fapte de milostenie pentru ei, completând faptelor lor bune. Rugăciunea și mijlocirea Bisericii îi va ajuta pe toţi care au murim cu credinţa în Dumnezeu, pentru că El este iubitor de oameni și mult milostiv.
